"Das Leben der Anderen" în variantă bucureşteană...

 În liceul german am avut o adolescenţă norocoasă. Sau sumbră? Greu de spus! Dacă aş avea liniştea necesară, elberat de grija de a-mi câştiga pâinea zilnică ca arhitect, aş scrie un roman al adolescentei bucureştene din anii '80, ca pendant al lumilor literare ale bunilor mei prieteni Ioana Nicolaie şi Mircea Cărtărescu. Lumile adolescenţelor lor sunt greu de imaginat de a fi mai îndepărtate, mai diametral opuse celei în care s-a întâmplat să trăiesc eu, contemporanul lor. Am un mare respect pentru ei şi lumile lor, superbe în sublimarea literară şi adesea foarte dureroase în realitatea lor. Căci în timp ce mama mea spăla rufe cu maşina privileg A100 (ştiu şi acum pe dinafară marca şi tipul ei), mama Ioanei le spăla cu leşie, fapt despre care eu ştiam, în adolescenţa mea de liceul german, doar din fragmente literare sau de istorie etnologică a anilor 1900, povestită de bunica mea dintr-un sat dunărean. 

Cred, de aceea, că există ceva sumbru în adolescenţa mea din liceul german, o vinovăţie de a fi fost, în timpul dictaturii, bucureştean şi din clasă medie, una care mă face să înţeleg de unde s-a născut, poate, ideea de păcat originar şi perpetuarea lui din generaţie în generaţie. Vina de a fi râs la bancul cu "vino la mine, am apă caldă" (cum să agăţi o femeie) în timp ce o mare majoritate chiar nu o avea, iar eu ştiam asta mai mult din auzite.

Dar adolescenţa e totdeauna solară, ca şi copilăria, indiferent cât de sumbră e lumea în care ea e trăită! Asta face vieţile noastre nu doar suportabile, ci pline de sublimul bucuriei faptului că... existăm! Irumpe însă în ea, în adolescenţă, când şi când, cenuşa absurdului, ameninţarea unei lumi de care în rest pare să ne separe, ca într-o poveste de Saramago, un tunel din care privim selectiv în afară. 

Aş vrea să vă povestesc despre momentele în care aceste două lumi se întâlnesc, despre interfaţa lor, căci acolo, prin atingerea inexplicabilă a materiei şi antimateriei, a bucuriei şi a groazei, a lipsei de griji şi a marelui Angst, se naşte starea de absurd.

Totuşi, n-aş vrea să pun acest text în totalitate sub semnul negativ al absurdului. Sunt convins că el poate şi este totdeauna depăşit de ceea ce citeam cândva ca o mantră pe un cotor de carte din biblioteca mamei: de "bucuria vieţii" (era o carte tradusă, cum aveam să aflu vreo 20 de ani mai târziu, de mama unui bun prieten, Liliana Dobrescu).

Când nu ştim că există mai mult, putem fi fericiţi. Mergeam, după şcoală, să mâncăm acea "ciocolatină" în castroane de plastic verde, roşu şi albastru, la o cofetărie gri în care se căsca golul crizei anilor 80, cu scaune de fier forjat negru şi perne de scai roşu, dar cât de fericit eram că mă luau acolo două fete pe care le admiram şi iubeam, Ursula şi Mini, cu toate că nu înţelegeam prea multe din trăncănelile lor, sau din teribilismul discret (căci feminin) cu care fumau. Cred că le-aş ascuta şi astăzi, cu aceeaşi plăcere sinceră. Şi cât de bună mi se părea ciocolatina aia, fără să am acces la dulciurile sofisticate care se vând astăzi poate în acelaşi loc. 

Stările de beatitudine ale adolescenţei se amestecau permanent cu griul şi uneori brutalitatea dictaturii în care trăiam. Să fi fost încă în clasa a patra, când, după o altercaţie a unui coleg cu profesoara Cosmulescu, s-a întâmplat ceva, o tăcere magnetică şi apăsătoare s-a lăsat peste noi toţi în orele de curs următoare. Colegii şopteau că s-a întâmplat ceva cu colegul nostru, nimeni nu voia să îmi spună ce anume. Tăcerea lor mă apăsa. Abia după 1990 aflu că Claudiu Popovici, care strigase în clasă, certându-se cu diriginta, ceva de genul "m-am săturat de lumea asta nedreaptă în care trăim", fusese chemat la directoare în ora următoare, preluat acolo de miliţieni, dus la secţie şi bătut, apoi adus înapoi la şcoală (respectând deci regula de a nu lăsa un minor singur - câtă atenție!). Mi-am imaginat cum informatorul clasei, copil şi el, s-a dus la un telefon cu fise și a cheltuit 25 de bani ca să sune la omul lui de legătură şi să anunţe că Claudiu a zis ceva nepermis. 

Tot după 1990, aflu că un coleg, să-i zicem Nicu, a povestit că în fiecare clasă am fi avut câte doi informatori, şi că în clasa noastră unul dintre ei ar fi fost Doru (să-i zicem). Doru? Nu se poate! zic eu, consternat. Doru? - cu care mergeam în troleibuz după şcoală şi căruia îi povesteam că ar trebui să întreprindem ceva împotriva dictaturii? Căruia îi spuneam (şi nu doar lui) bancurile politice auzite acasă sau de la artiştii şi scriitorii de la Cumpătu? Existau două posibilităţi: fie Doru nu fusese informator, fie fusese şi avusese deosebita nobleţe de a-şi respecta prietenul şi de a nu-l reclama.

Mi-am propus să-l întreb pe Doru dacă e adevărat ce a spus Nicu. Fără intenții justițiare, ci pentru că voiam să deschid un spațiu de sinceritate, să înțeleg. Însă când l-am reîntâlnit era acelaşi om decent, atent şi generos (altfel decât Nicu), aproape un eremit în jungla de asfalt care ne înconjoară, încât nu am găsit curajul să îl întreb. După alte întâlniri am decis să renunţ complet la gândul care mă rodea, căci, oricare ar fi fost trecutul, el părea să aibă, cel puțin acum, o Lebensführung profund altruistă şi generoasă. Ba chiar privesc acum întâlnirile cu el, din copilărie și de mai târziu, conversațiile si prietenia lui sinceră ca pe un dar providențial, pe cât de discret, pe atât de mare.

Ceea ce Nicu n-a spus însă niciodată, este cine era al doilea informator al clasei. Cert e că, încă în clasele primare, s-a lăudat că mergea la o şcoală de cadre (sau cam aşa ceva). Vorba lui Andrieş: un singur gând mă roade, de ce Nicu preferă trenul de noapte?

M-am gândit adesea că ne lipseşte cultura înţelegerii mai sensibile a delaţiunii din dictatură, a atitudinilor variate pe care noi toţi le-am avut, într-un univers care părea a fi eternamente închis în sine şi fără speranţă (lasciate ogni speranza, voi che entrate qui! - Dante, inscripţie pe poarta infernului). Îmi lipseşte, dacă tot e vorba de şcoala germană, un „Goodbye Lenin" şi un "Das Leben der Anderen", în România. O privire limpede dar împăciuitoare şi nuanţată asupra acestui trecut, al cărei ultimă generaţie s-a întâmplat să fim. Şi mai ales o privire asupra stării noastre, de oameni trăind întâi încălecaţi de vremi, apoi încălecaţi pe momentul revoluţiei, cu un picior în trecutul comunist cenuşiu şi în adolescenţa noastră solară, şi cu celălalt picior în lumea născândă şi tot atât de gri, plină de furii şi speranţe, a maturizării noastre, a eternei tranziţii către acel altceva la care, în secret, sperasem cu toţii, cu toate că ni se ceruse să "lasciate ogni speranza", şi care ne dezamăgea şi ne înfuria pentru că nu voia să apară, sau - ca astăzi - nu voaim să-l vedem.

Aflaţi încă în universul închis şi aparent etern al comunismului, profesoara Moronescu, diriginta noastră din clasa a IXa, un om cald şi simpatic, îndrăgit de noi toți, plin de vervă şi umor în unele momente, dar şi secretara biroului organizaţiei de bază (BOB), adică un fel de şefa PCR pe şcoală, ne cere să scriem, la română, ca exerciţiu, o cerere oficială oarecare. Eu nu mă pot abţine şi scriu o cerere surrealistă care suna cam aşa:

Stimate tovarăşe director,

După diagnoza medicală de sufletis dissensibilissimus, urmare a traiului în liceul nr... et... clasă..., din lumea reală, cer să fiu eliberat, ca măsură de tratament, într-un unvers kafkian paralel.

Cu stimă, etc.

Cererea a circulat prin clasă, colegii s-au amuzat dar au luat adesea şi o mină sobră, semnul acelei frici disimulate - căci nici frica recunoscută public nu era de bon ton pe atunci! - şi după o vreme hârtia mea a dispărut, reapărând brusc în banca mea după câteva zile.

Altădată am dus la şcoală o ediţie Eliade, cu povestirile lui fantastice. Mama m-a avertizat că Eliade e interzis (era doar profesor la o universitate americană, deci transfug, deci evident interzis) şi să nu duc cartea la şcoală. Desigur că n-am ascultat-o. Cartea mi-a dispărut din bancă. După câteva zile, Doru îmi înmânează cartea, şi la întrebarea mea consternată îmi răspunde că tocmai a găsit-o la el în bancă. Aflând şopârla despre Doru, de la Nicu, după 1990, l-am bănuit retroactiv că a luat cartea ca să scrie o notă informativă despre ce chestii fac eu şi ce cărţi interzise circulă în familia mea. Astăzi însă cred că motivul a fost unul copilăresc şi absolut uman: Doru era pasionat de orient şi India, şi a vrut pur şi simplu să citească cartea. Din perspectiva timpului, în care emoţiile momentului au dispărut demult, totul apare mai simplu, şi, în final, mai uman (deci bun, ca în triada platonică).

Într-o vreme, să fi tot fost prin clasa a 9-a, stăteam în bancă cu Mihaela Roboș. Mihaela era pentru mine o fiinţă misterioasă: împărţeam împreună pasiunea pentru orele de chimie organică amuzante, intense şi draconice ale lui Gerhard Schullerus, eram amândoi buni la materia lui, dar Mihaela era, altfel dect mine - adolescentul neliniştit, nesigur, nemulţumit - o persoană extem de calmă, tăcută, într-un echilibru parcă perfect, ca de călugăr budist, a căror interiorităţi nu le-am putut ghici niciodată. Au fost câteva luni frumoase, privite dinspre astăzi, dar pe atunci nu ştiam ce să încep cu ele. Eram în clasa de la etajul III, ultima, în capătul din dreapta al şcolii, cum urcai scările, cu ferestrele către intrarea profesorilor şi sala de sport, sub acoperisul-terasă fierbinte, verile, cu soarele bătând adesea după-amiezile peste noi, învăluind totul într-o lumină intensă şi azi parcă ireală, o lumină a lipsei de griji, cum poate ea exista doar în adolescenţă. Stăteam cu Mihaela în banca a 2-a, rândul din mijloc. Într-o astfel de după-amiază solară, cu perdelele albastre albite de lumină, Mihaela îmi spune, cu un ton conspirativ, suprapus peste eternul ei ritm ardelenesc care îi dădea (aşa cum realizez acum) un farmec aparte: Uite, hai să-ţi arăt ceva! Scoate, pe jumătate, între bancă şi propriul corp longilin, acoperit cu sarafanul bleumarin, un disc cu Queen! Îmi spune că e al surorii ei, şi să nu spun nimănui că l-a adus la şcoală. Nu mai văzusem discul, nu ştiam ce conţine, coperta era ceva negru cu un scris din linii albe, multe, paralele, subţiri, care spunea "jazz". Apoi îl deschide cu greu, era conceput ca un dublu-album, şi, şoc!, pe coperţile interioare se desfăşoară, din margine în margine, uriaşă, o fotografie cu un pluton de bicicliste la o cursă, una mai frumoasă ca cealaltă, zâmbind complice şi liber, liber cum nu ştiam să poţi fi în ţara cu muncă patriotică şi cules de porumb, cu verificarea matricolei în fiecare dimineaţă la intrarea din şcoală.

Liber zâmbeau şi libere erau - căci - şoc! - erau toate goale-goale, doar pantofii de sport necesari oricărui biciclist profesionist erau prezenţi. S-a făcut brusc o lumină şi mai intensă în clasă, soarele bătea acum direct pe fotografia cu fetele pe biciclete, era brusc atât de normal totul. Cu toate că contrastul nu putea fi mai mare: clasa de beton armat, comunismul cu cântecele lui absurde la radio (spre comunism plutim în zbor) , şi acea fotografie cu plutirea biciclistelor, care părea a însăşi libertăţii, întrupate ca în mitul ideilor pure al lui Platon, calmul de un discret infinit al Mihaelei, prezenţa ei atât de tăcută, delicată şi adolescentină şi jubilaţia exuberanţă a tinereţii mature de pe coperta discului de Queen. 

Dar poate cele mai interesante momente ale acelei lumi stranii şi frumoase în care îmi petreceam adolescenţa au fost legate de numele profesoarei de istorie şi filozofie, Bianca Știubea. 

Ştiu astăzi că Bianca era foarte tânără, că probabil nu avea decât câţiva ani mai mult ca noi, elevele şi elevii ei. Însă pe-atunci simţeam, cel puţin eu, o diferenţă uriaşă între noi: cea a statutului, dar şi cea dintre adolescenţă şi maturitate. Văd şi acum privirea ei concentrată asupra câte unuia dintre noi, prin ramele translucide cu reflexe de lumină, roz-galbene ale ochelarilor, o privire concentrată şi care te înmărmureşte, cum parcă nu am mai întâlnit decât, oarecum, la Barbara Streisand, şi îmi răsună şi acum în minte vocea ei, uneori insistentă şi ridicată pentru a sublinia fascinaţia raţională pentru câte o idee, alteori liniştită şi plină de încredere în ceea ce spunea, uneori furioasă şi cu un subton de disperare (de ce trebuie eu să mă ocup de asta? să fac poliţie?) din cauza câte unui coleg care se ocupa cu altceva în ora ei, sau intrând în clasă și bătând cu catalogul în masă şi muşcându-şi buzele ca atunci când cineva vrea să prindă pisica care a furat friptura, şi să-i pocnească una, ca să se răcorească. Toate aceste priviri sunt cele de astăzi ale mele, trecând în revistă imaginile şi filmele stocate în mintea mea. Ce simţeam atunci despre ele era altceva, căci e ca şi când vezi acelaşi film la distanţă de zeci de ani: el naşte în tine alte emoţii. Cum priveam atunci? cu siguranţă mai firesc. Luam lucrurile aşa cum veneau, nu aveam timp să le analizez, dar e un noroc că am putut să le stochez, ca pe nişte mărunţişuri insignifiante în cutii vechi şi prăfuite, pe care le scoţi din când în când şi îţi produc mici iluminări. Nu crescuse încă "timpul în urma mea" totul era nou. 

Cu doamna Știubea aveam conversaţii pasionante în câte o oră de filozofie, şi îmi amintesc cum Ursula Gasendorf a venit odată într-o pauză, înainte de oră, să îmi spună: Horia, te rog ţine-o tu pe Știubea de vorbă, că noi n-am învăţat nimic şi n-avem chef să ne asculte!". Ah, ce n-aş da să fiu iarăşi adolescentul de-atunci, şi să ascult din nou vocea Ursulei, să îi văd zâmbetul complice şi atât de simpatic şi părul ei creţ. Am fost şocat şi furios un pic, căci eu credeam că discuţiile cu Bianca Știubea erau şi pentru colegii mei la fel de interesante ca şi pentru mine. Nici nu bănuiam că, de fapt, ei se ascundeau, ca toţi copiii, în spatele lor - cel puţin uneori - şi probabil jucau în timpul ăsta "X şi zero". S-a năruit atunci una din iluziile mele, că filozofia ar fi ceva pentru toată lumea. Dar am continuat s-o îndrăgesc pe Ursula, şi i-aş spune oricând asta şi astăzi, desigur cu distanţa şi politeţea cuvenite.

Dar cele două momente cu Bianca Știubea sunt altele:

mai întâi, să fi fost tot printr-a 9-a sau a 10-a, urma să se ţină un bal al profesorilor, în cancelarie. Bianca m-a rugat, ştiindu-mă un pasionat desenator, să le fac un afiş. Cred că a fost ideea ei să scriem pe afiş "Lasst jede Hoffnung, die ihr eingetreten!", varianta germană a celebrei fraze din Infernul lui Dante Alighieri. Am petrecut vreo săptămână desenând următorul afiş: Venus din Milo avea adăugate braţe robotice şi dansa rock'n roll cu un soldat al imperiului din Star Wars. Mi-a părut atunci că a pune acel citat din Dante pe un afiş de pe uşa cancelariei, adică locul suprem al autorităţii, pe-atunci, pentru mine, a fost un gest de "rezistenţă prin cultură", cum ar fi zis Gabriel Liiceanu. Dar să nu exagerăm - am făcut cu toţii prea puţin, şi cei care s-au refugiat în cultură în acei ani au făcut-o de dragul lor şi pentru plăcerea scrisului fără compromis politic, şi nicidecum că să se opună regimului. Are, în această privinţă, dreptate Herta Müller! Cert e că "rezistenţa mea prin cultură" a stat vreo câteva zile lipită pe uşa cancelariei, şi asta m-a încântat teribil. Chiar dacă am primit întrebări contrariate şi ușor bănuitoare (mefiența era încă de pe-atunci vânătorul!) de la unii profesori, who cared?! Viaţa tocmai începea.

A doua istorie cu Bianca Știubea e una lungă şi e legată de revista 2000. Dar şi de oprimarea cuvântului liber, chiar şi atunci când el era nevinovat şi copilăresc, şi de înregimentarea forţată a copilăriei în politica absurdă a vremii. Mi-am reamintit-o de curând, când am citit despre reluarea revistei 2000, de către generaţia de-atunci - a elevilor, dar şi a unora dintre profesorii şcolii germane de atunci.

Am aflat târziu, din Facebook şi de la un fost coleg despre reactivarea din 2025 a revistei liceului nostru, revista ”2000” din anii 70-80. Nu-mi amintesc prea multe despre ce conținea revista, pe care o primisem în fiecare an la scoala. Mie însă mi se pare interesant un singur episod al ei - cel în care, ultimul număr al ei, a fost practic interzis, astfel: directoarea Hermine Jinga a decis că revista, finalizată, nu se va tipări, ci doar copia la xerox, în 10 exemplare, care vor fi disponibile pentru lectură doar la ea în birou. Bineînţeles că, dat fiind renumele ei de zbir, nu s-a dus niciun elev la ea în birou să ceară revista ca să o citească. Nu-mi pot reaminti însă data acelei ultime reviste: trebuie să fi fost între 1983 şi 1986, cred. Ce îmi amintesc însă, e o istorie despre aceeaşi clasă invadată de soare, după-amiezile, la etajul trei de beton armat al şcolii.

Bianca Stiubea a fost cea care a coordonat acel număr al revistei. Cred că era implicat şi Gerhard Schullerus, profesorul nostru de chimie. Însă cert e că Bianca a fost cea care a lucrat intens cu noi la număr. Eram şi eu între cei cărora li se propusese să participe. Făceam grafică şi machetarea. Care consta în a aranja în pagină texte dactilografiate la maşina de scris de către Anca Berlogea, şi de a adăuga desenele mele de mână şi grafica copertei.

Multă vreme n-am înţeles de ce nu e amintit acest episod în textele care anunţau reapariţia revistei (în varianta 2000+), în acest an 2025. Se spunea acolo doar că revista a apărut ultima dată în 1980. Dar ea practic a apărut şi în anul acela, 1980-și-ceva, aşa cum descriu mai sus, chiar dacă doar în 10 exemplare aflate la directoare în birou. A fost o revistă completă, chiar dacă doar "trasă la xerox". (totul se "trăgea" pe-atunci: trăgeai casete audio, trăgeai la xerox, erai tras la răspundere...)

Mai ales că erau în ea şi câteva texte foarte simpatice. Mi-l amintesc pe cel al lui Hanno Höfer, cu butade anglo-germane, un fel de dicţionar de cuvinte nemţeşti scrise cu fonetică engleză. Unul singur mi-l amintesc: grease goat = grüß' Gott!

Tot Hanno mai scrisese şi un alt text despre cum să conservi cuvintele vorbite prin îngheţare a sunetelor (un fel de sono-criogenie) şi cum să le faci din nou ascultabile prin încălzire într-o tigaie.

Eu scrisesem un articol despre care nu-mi amintesc mare lucru, decât că se chema "Noi" şi discuta despre lipsa de perspectivă a generaţiei noastre, aşa cum o percepeam cel puţin eu, pe atunci. Sigur că aveam şi prieteni care au devenit membri de partid imediat după liceu sau unii chiar cu ultimul tren (în decembrie 1989, haha!), şi care deci vedeau suficiente perspective de viitor şi în cadrul comunismului. Dar eu eram profund deprimat. Aminteam în finalul articolului şi de o anume Andra C., despre care ştiam vag că era o liceană ca şi noi, care se sinucisese, şi care scrisese literatură şi devenise astfel o eroină secretă, cam ca Liviu Cornel Babeş, cel care şi-a dat foc câţiva ani mai târziu pe pârtia de la Poiana Braşov, în 1987.

Şi deci am dus acel articol Biancăi Stiubea, care, a doua zi, după ce l-a citit, m-a fixat cu privirea ei pătrunzătoare de Barbară Streisand, prin ochelarii ei cu formă trapezoidală, largi şi galben-rozalii, şi mi-a spus: Horia, îmi place la nebunie articolul tău (Bianca era în fond un om încă foarte tânăr şi capabil de emoţii similare cu ale noastre, de liceeni), dar ar trebui să-ţi fie clar că nu va putea fi publicat!

Mă simţeam un erou deja - scrisesem un text refuzat. Şi zâmbesc de unul singur la acest gând, în timp ce scriu! Poate îl voi găsi odată, acasă, în Bucureşti, dacă nu l-a aruncat fratele meu.

Conversându-mă de curând cu Anca Berlogea, cea care dactilografiase textele acelui ultim număr de revistă 2000, aflu că sunt singurul care îşi mai amintea această istorie, şi că în afară de mine nimeni nu părea să mai ştie că revista a apărut totuşi, chiar şi în această formă extrem de redusă şi cenzurată.

Dincolo de numerele anterioare ale revistei, apărute clasic, acest ultim episod al revistei 2000 a fost o mică frondă, în comunismul aflat în descompunere (poate că era deja vremea în care Gorbaciov conducea URSS-ul? nu ştiu!). Îmi amintesc că pentru un reportaj din acel ultim număr, despre "munca patriotică", să fi fost vorba despre ceva excursii la cules de porumb, am desenat un pian cu coadă, cu capacul îndepărtat, plin cu movile de nisip şi cu lopeţi înfipte harnic şi patriotic în ele. Această glumă, care mie mi s-a părut pe atunci foarte curajoasă, a trecut de cenzură Biancăi. Era de fapt, ca toate cenzurile de pe atunci, o auto-cenzură, căci se ştia ce se întâmplă dacă vii cu chestii prea curajoase - ţi le taie superiorul tău - în cazul de faţă directoarea Jinga, probabil - sau cel târziu o instanţă oficială de cenzură, care risca să te ia în plus și în colimator (n-am mai spus de mult timp acest cuvânt - colimator!). Măcar acest mic detaliu m-a încântat. Am simţit ca un pic din fronda noastră reuşeşte să iasă în public.

Am privit-o pe directoarea Hermine Jinga - pe atunci, şi până acum încă - ca pe un personaj profund negativ din această mică istorie și nu numai. Conversând însă de curând cu mine, Anca Berlogea îmi spune: Jinga de fapt nu ne-a cenzurat, ci cel mai probabil ne-a salvat, sau încercat să ne protejeze. Căci, spune Anca, se interziseseră la nivel de ţară revistele şcolare. Deci nu ar fi putut să apară, oricum. Însă, datorită curajului celor două doamne Stiubea şi Jinga, una iubită, cealaltă urâtă de mulţi elevi, revista apăruse. Chiar dacă nimeni nu pare să-şi amintească (refulare freudiană?) ştiu sigur că am ţinut în mână macheta ei completă, făcută de mine pe foi A4, cu un desen al unui uriaş de ac de siguranţă pe copertă, care părea trecut prin foaia de hârtie, şi care ţinea astfel titlul ”2000” să nu cadă.

Care e de fapt istoria acelui ultim număr? Ce s-a întâmplat cu el? undeva, el ar trebui să existe, măcar într-un singur exemplar. E istoria omului Hermine Jinga la fel de nedreaptă şi neînţeleasă ca cea a ofiţerului Stasi est-german din ”Das Leben der Anderen”? M-aş bucura să o pot întreba câte ceva. La fel, să o întreb pe Bianca Stiubea ce-şi aminteşte despre această ultimă frondă de liceu, înainte de 1989 şi înainte ca ea să plece, ca atâţia alţii dintre noi, din ţară.

Horia Marinescu, noiembrie 2025