Nicolae Saftu în dosarul C.N.S.A.S: de la elevul problemă, la profesorul iubit

Am cerut dosarul la C.N.S.A.S, l-am primit, l-am citit: trei volume, sute de pagini de note informative, declarații despre el, scrisori și convorbiri interceptate. Din anii 1938 până în 1981, când a murit. Cu scurte întreruperi. Iar povestea profesorului e din categoria „viața bate filmul” și realitatea contrazice morala populară. Asta pentru că Nicolae Saftu era din... Caracal. Și sigur nu din locul unde s-ar fi răsturnat carul cu proști. Dimpotrivă.

Nicolae Saftu în Informația Bucureștiului, 1958 - extras din dosarul CNSAS

Născut la 8 septembrie, dată notată în câteva fișe din dosar, dar, în altele, la 21 sau 24 septembrie 1920, – oară să fie o diferență generată de calendarul vechi? – Nicolae Saftu este trecut în acte ca fiul natural al Floricăi. În dreptul tatălui este o linie. Nici un nume. Mama lui îl crește singură, în casa părinților. Bunicul lui pe linie maternă a fost tot profesor și se numea tot Nicolae Saftu. În monografia Colegiului „Ioniță Assan” din Caracal acesta este menționat ca profesor de istorie, implicat în 1909 în înființarea unui internat pentru liceul de băieți. În familie sunt și preoți ortodocși, din Șcheii Brașovului. Dar despre enigmaticul tată al viitorului profesor de română nu e trecut nimic oficial. De două-trei ori apar diverse mențiuni în care se spune că acesta ar fi fost evreu. Într-o notă din 1961, cineva care pretinde că l-ar fi cunoscut în copilărie știe precis că tatăl a fost evreu, motiv pentru care nu a putut să fie celebrată o căsătorie cu o mamă creștină. Sau nu li s-a dat voie. Dar nu știm dacă acel om chiar l-a cunoscut...

Alte zvonuri pretind că Saftu ar fi aflat foarte târziu de la mama lui identitatea tatălui evreu, asta după episodul legionar din liceu, lucru care l-ar fi tulburat foarte tare... O profesoară se miră sincer: cum de poate fi Saftu și evreu, și legionar? Că ea nu mai înțelege nimic.  Saftu, întrebat de mai multe ori cine e tatăl lui și dacă era evreu, răspunde că nu-i cunoaște identitatea, mama lui nu i-ar fi dezvăluit nimic. Secretul a plecat cu ea în mormânt. Cât despre trecutul lui legionar, care l-a urmărit aproape toată viața, a fost doar un episod regretabil din anii de liceu, în perioada 1936-1938. Atunci, din notele Siguranței, aflăm că tânărul Nicolae s-a înscris în organizația de tineret legionar a școlii. Intră – dacă privim și la situația din zilele noastre, – într-un grup de tineri, entuziasmați de o doctrină care promovează credința și valorile naționale, revoltați de societatea coruptă în care trăiesc. Vor dreptate... și visează.. Știm ce s-a întâmplat cu acele visuri în anii 1940. Greu de înțeles, și atunci și acum, de ce o parte din intelectualitatea românească a împărtășit ideile de extremă dreaptă. Vorbim de Mircea Eliade, Emil Cioran, Nae Ionescu, Octavian Goga... și nu numai.

Regele Carol II a instalat în 1938 o dictatură regală eliminând treptat această extremă dreaptă. Politica lui dură e pusă în practică de prim-ministrul Armand Călinescu. Sunt arestați și intelectualii care răspândeau ideile legionare, dar și elevi. Știm și că Mircea Eliade ajunge, împreună cu Nae Ionescu, în lagărul provizoriu de la Miercurea Ciuc, în a doua jumătate a anului 1938. Tot acolo, ajunge pentru două luni și Nicolae Saftu, elev al Colegiului „Ioniță Assan” din Caracal. Pentru scurtă vreme, devenise șef de unitate după arestarea liderilor aleși. Siguranța îl arestează imediat și îl trimite în lagăr, în decembrie 1938. Acasă la Nicolae s-ar fi găsit materiale de propagandă legionară. După două luni și în urma unei declarații de dezicere de mișcarea legionară, acesta se întoarce acasă și termină liceul. Era încă un elev înainte de bacalaureat. Serviciile Siguranței vor continua să-l supravegheze, fără să-l acuze însă niciodată de nimic. Tot ce se menționează în notele de urmărire sunt întâlnirile cu prietenii, faptul că merg împreună la teatru, stau de vorbă seara în parc. Apare foarte clar că nu participă la rebeliunea legionară din 1940. În acea perioadă, Saftu era deja student la filosofie în București, cu rezultate excelente.

După 1945, și mai ales la finalul anilor 1950, supravegherea este preluată de Securitate. Imaginea lui se schimbă. În 1956, “profesorul Saftu Nicolae a fost decorat cu Medalia Muncii și cu Medalia Eliberarea de sub jugul fascist”. Urmează momentele de glorie ca prezentator și examinator la “Drumeții veseli”. Dar patru ani mai târziu, situația se răstoarnă din nou. E dat afară. Citat într-o notă informativă, în 1965, profesorul afirmă că „datorită antecedentelor sale, a primit în viață numai lovituri și ori de câte ori a încercat să se ridice, după ce a reușit să realizeze ceva, a fost eliminat.”  I se deschid în repetate rânduri dosare, cu motivația trecutului legionar. Se închid, așa cum au fost deschise, fără să i se poată reproșa nimic ostil, până în 1981, când se stinge din viață. Elevii care l-au apreciat cel mai tare și cu care a ținut legătura, chiar după ce au plecat din țară, sunt evrei. 

Într-o zi de vară, pe o terasă, la București, m-am întâlnit cu Șerban Sârbu, profesor de biologie la liceul german între anii 1979-1987. L-a cunoscut pe Saftu, evident. Are și o amintire amuzantă din prima lui zi de școală ca profesor. Venea spre liceu, imediat după repartiție. Pe drum, Saftu îl vede și îl întreabă direct: Cum a fost el ca elev? Șerban a admis că nu a fost nici unul dintre elevii premianți, nici unul prea cuminte. Și totuși a ajuns să termine facultatea ca șef de promoție. Saftu a zâmbit, încântat de răspuns. Din direcția opusă, – de fapt de după colț, pentru că liceul german este cumva ascuns într-o curte, după case, pe o stradă în L –  se apropiau de intrare alte două tovarășe profesoare care predau româna. Erau din altă lume față de profesorii pe care-i admiram ca elevi: erau din cea obișnuită în România de atunci. Îmbrăcate în taior, replică a unui costum bărbătesc care le uniformiza și le dădea un aer distant, de comandant de regiment, comportamentul lor era la fel de rece precum costumul. Ca două bile, se rostogoleau spre școală, ținând gențile cu un gest sec, sub braț, de parcă ar fi dus niște cataloage. Amuzat, Saftu le salută, prezentându-le noul coleg, absolvent al facultății de biologie de la Iași, șef de promoție! Și le întreabă: Ce credeți, ce fel de elev a fost Șerban? Sigure pe ele, amândouă au răspuns aproape în cor: Premiant, desigur! La care Saftu a răspuns, triumfător: Dimpotrivă! De asta am și încredere că o să fie un profesor bun!

Un profesor bun: unul care  să înțeleagă un elev și când nu e de nota 10 și când o ia pe drumuri greșite, pentru ca să-l poată aduce înapoi... Un profesor care să le insufle tinerilor curiozitate, pasiune, dorința de a descoperi lumea, de a se bucura și de a sărbători fiecare clipă împreună. Așa a fost Saftu, omul care putea să-i înțeleagă și să-i îndrume pe elevi tocmai pentru că nu a fost cel mai bun exemplu de cumințenie! Știa ce să le spună, nu ca să transmită multe informații, ci să-i învețe să gândească, să-și pună întrebări, să caute răspunsuri, să fie creativi. Să poată gândi liber, în ciuda și împotriva oricărui sistem de gândire care i-ar fi vrut ascultători și conformiști. Pentru că trecuse prin asta.

Despre Saftu, în dosarul C.N.S.A.S, am întâlnit cele mai multe aprecieri și laude, chiar de la oameni care nu-l admirau neapărat. Se amestecă în note afirmații de tipul: Saftu „are o pregătire foarte bună și pregătește clasele bine... În comportarea sa, este apropiat de elevi, stând cu ei de vorbă și arată înțelegere pentru problemele lor”, cu aprecieri negative, precum „este foarte plin de sine și arogant. Din punct de vedere profesional și al organizării excursiilor este în schimb de neînlocuit.” Această notă din 31.10.1974 mi-a sărit în ochi și m-a amuzat prin contradicția din text. În mod evident, cineva nu-l suporta pe Saftu, dar nu putea să nu-l aprecieze. Și nimeni, nimeni n-a putut să spună ceva despre el care să-l incrimineze în vreun fel. Tot dosarul Securității e aproape un laudatio continuu pentru un profesor extraordinar. Surprinzător poate, el propune în 1967 să fie introduse în predare metode moderne: „predare prin proiecții, prin bandă de magnetofon și alte instrumente tehnice, care să corespundă cu însăși epoca de avânt în care trăim”. Discutând cu elevii buni, care totuși nu luau note de trecere la anumite materii, realizează că aceștia, preocupați să intre la facultate, se orientează în clasele mari doar spre aprofundarea a ceea ce îi interesează, nereușind să acopere și să asimileze o cantitate mare de informații și în alte domenii  – inutile.  „Prof. Nicolae Saftu a demonstrat sursei, exemplificînd cu citate din cartea de limba română (materie pe care o predă), care n-au nicio importanță pentru cultura generală, încarcă inutil mințile elevilor (a acelora care le pot reține). În general, manualele sînt prea grele, cu prea mult text, a afirmat prof. N. Saftu.” (20.02.1967) E de-a dreptul amuzant când citești, în finalul notei, că agentul „a mai primit sarcină ca în problema sesizată de el cu manualele să facă și propunerile respective oamenilor în drept.” Atunci când făcea critici, poate că Saftu le făcea cu un scop foarte precis: să ajungă la urechile celor care puteau decide. Din anumite afirmații, se pare că știa de multe ori foarte bine cu cine vorbea. Iar alteori, tăcea și refuza să răspundă provocărilor. Poate pentru că învățase să se ferească. Deși târziu. Ce alte secrete mai ascudea însă dosarul de urmărire a lui Saftu?

Va urma.