Alter ego

De cum intră in compartiment avu senzația clară că ceva nu în regulă. Își roti privirile cercetător peste băncile goale, peste plasa de bagaje ce se încovoia discret sub povara unei banale cutii ce nu lăsa să i se ghicească conținutul, le lăsă apoi alunece – doar câteva momente, atât cât permitea buna-cuviință – peste silueta prea lungă a celuilalt pasager care privea absent pe fereastră.
Zise „Bună ziua!” Nu primi nici un răspuns. Era puțin stânjenit la gândul că va trebui să călătorească față în față, un compartiment gol, cu acest om necunoscut. Își alegea locul întotdeauna lângă fereastră căci îi plăcea să privească câmpurile nesfârșite derulând-se ca pânză netedă, veșnic schimbătoare. De obicei, persoanele care se aflau pe bancheta de vis-a-vis nu-l deranjau. Dimpotrivă – deseori se închegau discuții interesante, întotdeauna pe teme de strictă actualitate, purtate însă pe un ton sobru, reținut. Tonul și el, căci avea de disputele aprinse, care, de regulă, degenerau în certuri. De data aceasta simți că nu va putea fi drum-drumul pe care, în fond, îl străbătea săptămânal de zile – căci atenția i-a fost distrasă dinaintea sa. Și apoi, șansele de a deschide o discuție serioasă cu această persoană nu erau prea mari.
Se așeză, puțin enervat de indiferența plată și sinceră a celuilalt și începu să-l studieze. Bineînțeles, involuntar! Încercase, pentru început, să privească cu aceeași indiferență ca cea a vecinului pe fereastră, însă gândul că imita cu bună știință atitudinea unui necunoscut îl irită și-l făcu să renunțe la vechea lui îndeletnicire.
Recurse atunci la prozaicul joc care nu dădea niciodată greș: despături cu mișcări lente ziarul pe care-l găsise pe măsuța care-i despărțea. A fost un gest făcut din obișnuință: când luase acel ziar străin, care nu-i aparținea, nu se gândise nici o clipă la proveniența acestuia și, prefăcându-se cu stângăcie că citește pasionat un articol despre ultimele rezultate ale campaniei electorale, urmărea cu ochii pe cel dinaintea sa.
Remarcă instantaneu amănuntul care-l deranjase când deschisese ușa compartimentului, amănuntul care-i crease acea stare de ușoară încordare, care-l făcuse să simtă că pășește parcă într-o altă lume. Necunoscutul purta pălărie .
Îl putea observa în voie. Era subțire și din această cauză părea așa prelung. Stătea într-o poziție comodă, aproape prăbușit, ocupând, cu toate proporțiile sale extrem de reduse și locul alăturat. Cine l-ar fi privit în fugă ar fi putut crede că e foarte obosit sau poate... neînsuflețit .
Era într-o nemișcare totală – ochii erau ficși, rătăciți undeva în câmpie, răsuflarea părea că o pierduse, chipul îi era de o paloare întristătoare, amenințând să prindă nuanțe verzui. Un braț atârna inert pe lângă corp, celălalt însă era prins într-o încleștare ciudată de speteaza banchetei. Nu putu să nu-i admire mâinile frumoase, înguste, cu degetele albe, foarte fine și lipsite de orice podoabă. Ceea ce îl surprinsese de fapt era pălăria.
Necunoscutul purta pălărie. Și nu era câtuși de puțin una obișnuită. Nu se potrivea nici cu înfățișarea ascetică, imobilă a străinului și nici cu costumația sa, corectă și de bună calitate.
Pălăria era falsă – ca și cum un călugăr, cu acea inefabilă aureolă de sfințenie și pietate înconjurându-i fruntea, ar fi izbucnit deodată într-un râs dement în timpul oficierii slujbei de Înviere.
Era de culoare cafeniu-deschis, o culoare caldă și comunicativă, cu boruri largi ce acopereau aproape trei sferturi din capul lunguieț al străinului. O încingea o bucată lată de pânză neagră vestind un doliu ținut cu strictețe, însă pe sfârșite. Impresia era spulberată fulgerător de pana viu colorată ce țâșnea arogant din tristețea benzii negre.
Odată cu mișcările hurducate ale trenului, pălăria aluneca tot mai jos peste fața omului ce rămânea în continuare indiferent și imobil – se apropia cu încetineală de linia sprâncenelor, o depăși brusc la o smucitură neașteptată a vagonului și se lăsă mângâietor peste ochii mereu nepăsători, mereu tăcuți, mereu rătăciți încă deschiși...


Ioana Apostolescu, 11 D