Bunica

De fiecare dată când mergeam să o vizitez pe bunica mea, și lucrul acesta îl făceam cu oarecare regularitate, nu uitam să-i aduc liliac care îi plăcea atât de mult. Ea îmi spunea că pe bunicul nu puteam să-l văd, încă nu venise, dar va sosi în curând, iar apoi stăteam cu ea, și o priveam, și de fiecare dată mă emoționau momentele în care stătea ea, așa, în fața mea, cu pupilele ei negre ca pământul, și o ascultam cum, din când în când ofta, zicând „O, Doamne”, inspirând adânc aer în piept. Cu câțiva ani în urmă obișnuiam să număr de câte ori oftează și îmi dădeam cu ușurință seama dacă are rost să o întreb vreun lucru, care oricum, în preajma ei își pierdea din importanța pe care i-o acordam altundeva, sau să îi cer să-mi povestească ceva. Cu timpul m-am obișnuit ca în preajma ei să tac și lucrul acesta îmi făcea chiar o foarte mare plăcere, căci pot spune că nimeni nu știe să povestească și să tacă mai frumos ca bunica mea, și tăcând puteam simți pământul de sub mine cum se încălzește și cum aerul din jurul meu vibra într-un mod foarte ciudat, iar zgomotul pe care îl făceam mutând picioarele, ori privindu-mi ceasul, se amplifica, și poate că ar fi putut să mă asurzească, dacă bunica mea n-ar fi întrerupt tăcerea printr-un oftat sau un râs scurt, pe care și-l înăbușea îndată.
Apoi vizitele la bunica s-au rărit, într-o oarecare măsură, deoarece îmi petreceam o bună parte din timp prin diferite spitale. Aici am cunoscut o seamă de medici, totuși de niciunul dintre ei nu m-am putut atașa. Ei mă priveau din spatele meselor pline de hârtii, dar privirea lor avea acea grabă și nesiguranță, pe care n-am întâlnit-o niciodată la bunica mea, iar după ce îmi spuneau să mă așez, veneau și mă apăsau pe corp cu degetele lor pline cu inele, grele, ce intrau în piele. Când plecam de la ei, mama îmi spunea să spun la revedere, și mă ținea de mână, cât mai aproape de ea, dar eu mă uitam la medicii ce își frecau mâinile, încărcate cu inele, și nu puteam rosti nimic. Desigur, că ori de câte ori părinții mă trimiteau să mă joc, mă duceam la bunica. Cu timpul au încercat să mă mai poarte pe la doctori, totuși mi-am dat seama că rezultatul consultațiilor anterioare nu fusese satisfăcător, după privirea părinților și după grija cu care mă înconjurau și perseverența cu care îmi controlau fiecare mișcare. Nu își puteau ascunde îngrijorarea față de mine, iar eu le citeam în teama cu care încercau să-mi evite privirea, deși niciodată nu au scăpat un cuvânt asupra sănătății mele de față cu mine.
Acum aveam din nou mai mult timp și vizitele pe care le făceam bunicii se întețiseră. Pot spune că îmi petreceam aproape tot timpul liber acolo în tăcerile bunicii. În ultimul timp mergeam chiar fără ca ea să mă fi chemat în prealabil, atrasă de o forță pe care bunica mea o emana. Niciodată ea nu pleca de acolo, vreau să zic că mereu o găseam acasă, unde întotdeauna mirosea a liliac, chiar și iarna, și de departe știam că bunicul încă nu venise, și că o voi regăsi uitându-se la copacii din jur, sau la norii ce în permanență pluteau deasupra orașului.
Într-o zi mama m-a urmărit și întorcându-mă acasă ea mi-a zis să n-o mai vizitez pe bunica. Ce s-a întâmplat în continuare nu știu, deoarece m-au închis într-un spital, cu pereții albi.
Mult timp, după ce am ieșit, omul acela cu căciulă de blană (zicea că e paznic de cimitire, că noaptea stă printre morminte să prindă hoții care fură florile) mi-a spus că la bunica mea nu am cum să merg, deoarece au scos-o din mormânt și au incinerat-o. De la el am aflat că părinții mei au cerut acest lucru, că mama mea plângea, și că tatăl meu a aruncat cenușa din urnă în vânt.
„Mă bucur că v-ați redobândit sănătatea”, mi-a spus, și apoi s-a despărțit de mine; dar eu cred că totuși m-a confundat, deoarece, dacă nu mi-aș putea reaminti drumul către bunica, m-aș duce chiar acum să o vizitez.