E nevoie sau nu de scări în școală sau PSEUDOSCARUS

Ce bine că m-am apucat de scris acum! - adică în "ceasul al 12-lea”. Căci altfel ar fi trebuit să-mi restructurez toată opera datorită faptelor ce au intervenit pe parcurs.
Dar mai întâi să luăm problema: despre ce este vorba. Întrebarea se pune: Este sau nu este nevoie de scări în școală? Iar răspunsul.... întârzie să vină!
Actualul articol se vrea, prin definiție absurd, dar am să încerc să fie cât mai puțin ermetic.
Ce este mai întâi de toate o școală? O clădire cu unul, două, trei sau etcetera etaje, de formă aproximativă colțuroasă în care... să zicem că ne petrecem timpul 6-7 ore pe zi (aluzia este voită).
Din moment ce avem de-a face cu niște etaje la care, vrând nevrând, trebuie să ajungem, este necesar un mijloc de a urca până la înălțimea lor. Posibilități ar fi multiple și tocmai de aceea cred că s-ar impune o scurtă dezbatere:
• In preistorie Homo erectus, neandertaliensis, sapiens etc (depinde de epocă), utiliza un mijloc simplu, extrem de eficace și cu un design adecvat ascensiunilor - liana - care mai târziu a devenit funie; liana, moștenire lăsată de strămoși, deși nu putea fi luată de pe copaci pentru a fi refolosită, era însă deosebit de eficientă și din punct de vedere medical: întreținea condiția fizică și silueta - cu condiția să nu scapi liana (funia) din mână, pentru că după cădere nu mai aveai ce întreține.
• Apariția sobelor de teracotă - ne aflăm încă în preistorie - l-a determinat pe Homo sapiens (mai evoluase între timp) să renunțe la drăguța de liană, deoarece pe acoperișuri e cam dificil să urci cu ajutorul ei! Ori un coșar, care curăță efectiv coșurile, trebuie să ajungă neapărat pe acoperiș.
S-au strâns atunci toți bărboșii unui trib şi-au spus:
- Ori inventăm o funie rigidă și mai comodă, ori nu introducem teracotele cu horn.
- Peste poate! – a strigat inventatorul teracotei contrariat – și așa s-a inventat scara de lemn, cu care, din preistorie încoace, coșarii cutreieră orașele și aduc fie ghinion, fie noroc, după cum e moda.
Într-o zi însă, membrii rasei Homo sapiens au inventat ANTICHITATEA și au întemeiat state, și au început să se taie între ei din diverse motive: de la gelozie până la economie politică.
Atunci un militar vestit a inventat cetatea întărită cu ziduri, creneluri, contraforturi şi turnuri. Păi da, că de la turnuri s-a tras moartea scării de lemn stil coșar.
Gândiți-vă puțin: Noapte adâncă; un X din cetate, care făcea parte din pază dă alarma: atacă tribul vecin. Războinicii încearcă să ajungă repede în vârful turnurilor care sunt echipate cu scări de lemn stil coșar: degeaba! jumătate își rup gâtul pe drum, iar cealaltă jumătate ajunge sus când bătălia s-a încheiat.
Și uite așa s-a inventat scara normală de piatră care, fiind mult mai competitivă s-a impus până în zilele noastre.
In prezent însă este și ea sortită pieirii - concurența liftului este zdrobitoare (noroc că lifturile se mai și strică, iar în școli nu există). O altă variantă modernă a concurenței este și scara rulantă, dar mai bine să o lăsăm (din motive de economie).
După această cercetare istorico-filozofică a "teoriei treptei de beton" să revenim la oile noastre.
De curând, în sânul speciei Homo sapiens a apărut o nouă subspecie, Homo elevus, care deși nu a inventat Antichitatea, de trăit trăiește tot în cetăți... scuzați... școli și licee de beton.
De la început trebuie spus că în viața lui Homo elevus treapta joacă un rol toarte important - gândiți-vă doar la Treapta I, Treapta a II-a- etc.
La noi în școală începe însă se impună ideea inutilității scărilor normale (era și firesc din moment ce accesul la ele a fost limitat de închiderea porții cu cinci minute mai devreme).
Și de fapt, de ce am mai urca pe scări, din moment ce tot s-au inventat plase moderne de sârmă pe care se poate ajunge foarte bine la etajul I, sau țevi suple metalice pentru încălzirea centrală care permit accesul în laboratorul de biologie etc. etc. etc.
La această hotărâre contribuie în mod favorabil și antrenamentul din sala de sport la frânghie (clandestin). Există totuși riscul, ca în amintirea strămoșului care a scăpat liana, să scapi plasa (evtl. țeava) şi cu ocazia unei aterizări forțate să-ți rupi trenul de aterizare.
După cum se observă, toate aceste elemente pledează și pro și contra. De aceea, vă sfătuiesc să reflectați în continuare cum să împăcați varza cu cap.
Uite așa! Noi cu ale noastre, restul cu ale lor, și nu cedați!
ATENȚIE!
Atenție totuși la escaladare, să nu pățiți ca strămoșul cu liana, deoarece urmările nu sunt tocmai plăcute.