"E noapte și e frig seniori" de Laurențiu Fulga

Motto: „ nu există zidire de scris, zidire de artă care să nu-l aibă pe scriitor, pe artist, zidit de viu întru ale sale, pentru cât este menit duratei să dureze pe această atât de fragilă, atât de fără destin planetă.”

Noul roman al scriitorului Laurențiu Fulga, E noapte și e frig, seniori, nu se încadrează în estetica romanului tradițional. Este o operă cu o structură modernă, în esență o lungă meditație bazată pe elemente autobiografice.
Cele 144 de secvențe ale romanului, aparent fără o strânsă legătură între ele, gravitează în jurul a 3 mari teme: Iubirea, creația și moartea. Acestea se leagă, se contopesc, conturând universul atât de complex al cărții.
Moartea soției, (personaj real sau simbolic?), nu prilejuiește lamentări inutile. Autorul rememorează cu nostalgie, cu duioșie și cu luciditate, întreaga perioadă a conviețuirii lor. „Dânsa” este singurul om cu care el a ajuns la o comunicare profundă, tulburătoare, în planul ideilor, al sugestiilor, fără ajutorul cuvintelor, ci grație puterii magice a iubirii, a unui miraculos fluid comunicant. „Dânsa” a înțeles chinurile creației, s-a zidit de bunăvoie în pereții bisericii înălțate de el și a murit înainte de-a o vedea terminată. Dragostea nu se poate opune finalei legi a firii, moartea, dar ea se prelungește în creația veșnică.
„...comunicând permanent cu „Dânsa”, potrivit unor legi foarte proprii, o descopeream sprijinind zidul, dreaptă, cu brațele lipite pe lângă trup și privindu-mă intens. Abia după zeci și zeci de asemenea apariții și după repetarea ei până la istovire a aceleiași poziții, aveam să-mi dau seama că e adevărat; Dânsa își lua măsura exactă a cuprinderii ei în chiar zidul mănăstirii (...) conștientă, deci că asta și era rațiunea ei de a fi în această viață netrebnică și inversă, în care ți se cer sacrificii și sacrificii.”
Iată deci că moartea nu poate să altereze, să sfarme iubirea și nu poate opri procesul creației. Și nu este vorba despre moartea unui singur om, ci a unei lumi întregi. Autorul încearcă să descopere cât de puternică este patima creației. Imaginându-și că, în urma unui cataclism nuclear ar rămâne singurul supraviețuitor pe pământ, noul meșter Manole se întreabă dacă în aceste circumstanțe ar continua să scrie. Desigur pare să nu mai aibă nici un sens. Dar dacă o dată, nu contează când, va veni totuși cineva și se va bucura de frumusețea zidirii lui?
La rândul ei, iubirea nu împiedică procesul creației. Dimpotrivă, îl stimulează. E un proces continuu, repetat mereu fără a fi de două ori același, fără a ajunge la monotonie, fiindcă de fiecare dată când creezi ceva, acel ceva este un nou și deși ajungi mereu pe alte căi la el, pornești întotdeauna de la iubire. Iubirea inspiră, inspirația stă la temelia creației, creația aduce și fericire și zbucium, iar acestea cer multă iubire.
Și abia atunci poți avea puterea să creezi, să ridici tu, prin tine însuți, zidirea în care să fii tu însuți și în care ceilalți să te recunoască, chiar dacă nu te-au cunoscut: „Astfel oricât ar părea de ciudat, Dânsa nu doar că mi-a protejat spațiul de gândire afectivă și de trudă la cuvânt, contra oricăror ingerințe și cenzuri străine, mi-a fost o colaboratoare activă.”
Ca și la meșterul Manole din legendă, condiția eternă a creației este să iubești, să jertfești și să mori puțin.
„Asta e mănăstirea mea, orice alt adevăr despre mine este o minciună.”

Ozana Oancea, clasa 10 A