Cătălina Buzoianu: "Este o foarte mare sete de teatru"

Care sunt principiile după care va alegeți textele pe care le puneți în scenă?

Principiul ar fi unul singur afinitatea cu un text. Într-un anume moment al curgerii vieții sunt anumite probleme care mă frământă, pe care simt nevoia să le discut cu contemporanii mei, să le pun în discuție. Încerc să înțeleg momente prin care trecem, crize ale omului, ale istoriei, culturii și civilizației. Și, cred eu, simt întotdeauna cu acuitate ce este important într-un anumit moment istoric. De aceea spectacolele mele nu pot fi reluate mai târziu. Cred de altfel că nici un spectacol nu poate fi reluat pentru că din punct de vedere filozofic, istoric, social, politic și, bineînțeles estetic, un spectacol este cald, fierbinte într-un anumit moment în care el traduce aspirațiile oamenilor, nevoile lor, modul în care își imaginează ei nu numai frumosul ci și urâtul, chinurile existenței, neliniștile și tot ceea ce e mai profund și mai necunoscut în natura umană.

În ce măsură vă socotiți o continuatoare a dramaturgului, a celui care a scris acel text?

Nu o continuatoare, într-un fel o traducătoare. Dar depinde cum traduce o operă. Adică poți să o traduci fidel sau poți să faci tu însuți o operă de artă. Biblia tradusă de Galaction este ea însăși o operă de artă în sine și îl reprezintă pe Galaction mai mult decât oricare dintre operele lui. Așa că eu consider opera mea de sine stătătoare dar încerc să nu îl trădez pe autor câtuși de puțin. Încerc să înțeleg tot ceea ce a vrut el să spună. Poate încerc să trec dincolo de ceea ce a știut că spune. De multe ori autorii reușesc să spună atunci când scriu mai mult decât știu ei înșiși în momentul respectiv.
Sigur că opera mea poate să trădeze o operă literară luminând mai puternic un aspect, forând mai adânc în adevărul lui, dar în același timp sărăcind poate complexitatea operei dramatice. Dar mai este o problemă. Un spectacol nu este numai o exploatare a conținutului unei opere dramatice. Un act teatral este ceva de sine stătător pentru că mă traduce, mă explică într-un fel și pe mine. Cu obsesiile, cu aspirațiile, cu neliniștile mele, cu tot ceea ce vreau să spun oamenilor. De aceea îmi aleg acele opere care într-un fel mă reprezintă și pe mine, în care mi se pare mie că mă regăsesc

În ce mod realizați dumneavoastră pe scenă relațiile dintre timp și spațiu? De pildă, în Maestrul și Margareta există acele întrepătrunderi între spațiul real și cel ireal. Cum realizați spațiul real?

Pentru mine spațiul real și cel i real, fantastic se confundă întotdeauna. Adică întotdeauna pornesc de la un detaliu foarte puternic, foarte real, foarte percutant al realității aparent înconjurătoare. Și întotdeauna în spectacolele mele simt nevoia precizării hiper-realiste, dacă vreți, a unor detalii, pentru că asta mă ajută să extind mai bine spațiile, să le fac să devină fluctuante, labile, să devină infinite dacă se poate.
Problema cea mai importantă la Maestrul și Margareta a fost aceea a rezolvării unui spațiu finit și a unui spațiu infinit; a unui spațiu finit extrem de constrâns și de exact în detaliu și a unui spațiu infinit, cât se poate de abstract – cât am putut eu, firește.
Bineînțeles că puterea de sugestie a lui Bulgakov este de neatins pentru că o mare operă literară este greu de tradus în imagini. Ori arta teatrală este o artă concretă prin excelență. Chiar dacă abstractizăm, o facem cu corpul omenesc, cu imagini materializate, concrete. Și, ca și muzica, literatură este totuși într-o altă zonă a spiritului care deschide fanteziei porți nelimitate. Din păcate, arta pe care o practic eu este mult mai concretă, mai materială.

Ne-ați amintit de literatură, de muzică. De altfel la teatrul la care colaborați în ultimul timp apar niște caiete program foarte interesante, se organizează expoziții de foaier. Credeți că teatrul reprezintă un așezământ complex de cultură care are rol și după spectacol?

Teatrul a însemnat în toate marile epoci ale culturii și civilizației un așezământ complex de cultură. În toate epocile de mare efervescență spirituală teatrul a fost în cetate cel mai puternic mod de a cuprinde, de a fecunda conștiințele. Și așa ar trebui să fie și acum. Cel puțin noi ne străduim să fie așa. Astfel încât teatrul nostru, care are un program precis stabilit și foarte bine determinat, încearcă să lărgească puțin sfera de acțiune a scenei propriu-zise asupra spectatorului. Nu știu dacă ați observat, dar cel puțin în spectacolele mele întotdeauna granițele scenei sunt sparte și spectatorul merge până în foaier, până în stradă. În orice caz nu lasă spectatorul nici o clipă liniștit, ceea ce a făcut ca o parte a criticii să-mi reproșeze acest continuu „stres teatral”, ca să-i spun așa, asupra spectatorului. Dar eu cred că în cele 2 ore, spectatorul trebuie obligat tot timpul să răspundă prin toate antenele lui, să răspundă afectiv, intelectual și senzorial și să nu fie nici o clipă lăsat în pace. Adică tot timpul trebuie excitat să gândească, să existe, să știe că nu este numai un om care stă în scaun sau care stă liniștit acasă în papuci, cu cafeaua în față, la televizor.

Și dumneavoastră credeți că publicul tânăr actual, care vine la spectacolele dumneavoastră, răspunde acestor exigențe?

Vedeți, eu am foarte mare încredere în public. Experiența mea de aproape 12 ani de când fac regie de teatru m-a condus inevitabil spre această încredere. Sigur că la început mi se părea că noi suntem de o parte a baricadei și că publicul este de cealaltă și că trebuie cucerit. Dar cred că atunci nu știam nimic despre oamenii care stăteau în fața noastră. Și treptat am învățat. Observ că publicul este mult mai inteligent decât cronicarii. (Și chiar decât...) Și nu numai mult mai inteligent, dar și mai receptiv. Adică oamenii așteaptă, oamenii doresc, este o foarte mare sete de teatru la noi în țară în momentul acesta și nu numai de teatru, de artă, de cultură. Este impresionant și cred că ar trebui să ne dea de gândit, cred că ar trebui să fie o problemă sociologică mult mai importantă în discuții, în colocvii, în ceea ce se scrie. Se fac tot felul de anchete pentru tot felul de probleme, sigur că interesante și importante, dar fascinanta sete de cultură din acest moment este atât de impresionantă încât ar trebui să dea de gândit. Cum pot oamenii să stea de seara până dimineața la coadă la bilete? Cel puțin pe mine, povestea asta la Maestrul și Margareta mă uluia întotdeauna. Se stă la coadă, se oferă prețuri fabuloase pentru un bilet. Pentru ce? Spectacolul se va juca, lumea va apuca să-l vadă, romanul poate fi citit oricând.
Și este o anumită stare de grație în sală, la un spectacol care interesează publicul. Nu spun un spectacol bun, dar poate un spectacol bun este tocmai acela care poate să creeze această stare de grație. Stau uneori în sală și nu mă uit la scenă, mă uit numai la spectatori. Îi văd cum privesc ei lucrurile. Cum sunt uimiți. Știți, sunt de a dreptul uimiți. Și nici nu-mi dau seama pentru ce și de ce? Aceleași lucruri le poți citi foarte bine în roman. Nu știu starea asta de uimire copilărească. Probabil că înainte, în epocile religioase, așa așteptau oamenii de la ceea ce li se spunea, știu eu, în temple sau în biserici. Probabil că oamenii au nevoie să li se spună niște adevăruri de către alții, care le pot spune. Să le audă în fața lor, direct, nu să le citească. De aceea cred eu în teatru mult mai mult decât în cinema. Pentru că în teatru comunicarea este atât de directă. Este o artă care are mari dezavantaje, dar are și un avantaj pe care celelalte nu-l pot avea. Relația directă cu publicul sigur că și opera sau baletul sunt prezentate în fața publicului, dar sunt deja niște forme artistice mult prea estetizantă pentru ca dialogul să fie viu, direct. Teatrul este singura artă care își poate permite această fabuloasă legătură cu oamenii.

Din acest punct de vedere cum păstrați legătura directă cu publicul?

Prin ceea ce vă spuneam, prin această comunicare. O comunicare la toate nivelurile. Spirituală, afectivă, intelectuală, senzorială. Publicul este lovit din toate direcțiile de acest stimul, de aceste șocuri pe care le capătă printr-un act teatral profund, autentic, greu, puternic, care îl strivește de multe ori. Mi s-a întâmplat ca spectatorii cu care am discutat, care mi-au dat telefoane, cunoscuți sau necunoscuți, să-mi spună că n-au dormit săptămâni, că s-au gândit foarte mult, că au plecat pe stradă ca nebunii, că i-am terminat.
Și mie mi s-a întâmplat la spectacole foarte bune. Sunt câteva spectacole pe care le-am văzut în viața mea și care m-au zdrobit de la început. Strigătul poporului pentru carne de la Bread and Puppet sau Monstruoasa moarte a lui Tadeusz Kantor. Pentru mine au fost experiențe. Eu nu le consider spectacole. O experiență teatrală poate fi pustiitoare, devastatoare și te poate nărui. Mi s-a întâmplat așa ceva de curând, paradoxal, cu o operă cinematografică, călăuza. O săptămână am vrut să nu mai fac nimic. Dar pe urmă m-am ambiționat să fac atât cât pot eu.
Dacă ceea ce s-a făcut în călăuza s-ar fi realizat în teatru, dacă întreaga complexitate a problemelor contemporane ar fi fost cuprinse într-un spectacol, dacă întreaga complexitate a mijloacelor din acest film ar fi fost teatrale, eu sunt sigură că acest act ar fi fost și mai pustiitor bun.
Din păcate, un spectacol de teatru este întotdeauna mai limitat pe o singură problemă, mai direct și mai cimentat pe această problemă. Însă modul în care un actor sau mai mulți actori vii, pe care îi simți în fața ta în carne și oase, acționează asupra lumii este de necrezut, este o mare experiență.

Dumneavoastră ați expus aici avantajul pe care îl are teatrul asupra cinematografului.

Și dezavantajele. Pentru că are niște dezavantaje îngrozitoare, având un singur avantaj. Nu numai publicul relativ restrâns, lipsa mijloacelor pe care le are cinematograful, imposibilitatea de a aduce atâtea detalii.
În schimb, are acest avantaj de care teatrul trebuie să se țină cu dinții. Pentru că aici este forța de nestăvilit a teatrului. Au fost epoci în care am spus teatrul a murit. Eu cred că nu va muri niciodată tocmai pentru care acest sâmbure viu, acest nucleu care nu poate fi distrus niciodată. E ca și cum ai distruge viața. Poate doar o explozie atomică ce ar distruge pământul, ar distruge și teatrul.

Ne pare rău că trebuie să întrerupem acest interviu dar știu că sunteți așteptată la curs. Vă mulțumim foarte mult pentru minutele pe care ni l-ați acordat și vă asigurăm că și în școala noastră aveți spectatorii pe care îi doriți.



Interviu realizat de Andrei Constantinescu, Radu Mendrea, XII A
Anca Berlogea, VII F