Fericire

Era seara zilei de 5 iulie, câteva zile după examen. Toată familia era adunată în sufragerie, în onoarea aniversării Iulianei, Doru stătea pe jos, în picioarele tatălui său, privind înspre masă. Încerca un sentiment de mândrie. El și cu mama aranjaseră masa. Iuliane nu făcuse nimic. Era plecată.
Doru, șase ani, era foarte preocupat de activitatea surorii sale. Tot ceea ce făcea, ceea ce zicea sau gândea însemna problema lui majoră. El trebuie să afle tot, și să i spună lui mama. Bineînțeles că asta o scotea pe Iuliana din sărite. Dar lui îi plăcea. Și de aceea continua în ciuda vorbelor dojenitoare dar totuși bucuroase ale mamei.
Toată lumea era în cameră, toată lumea în afară de Iuliana. Deodată sună la ușă. Mama se ridică din scaunul în care căzuse extenuată și se duse la ușă.
"Iuli, cum a fost la Anca? Te-ai amuzat?”
"Da, mama”, răspunse Iuliana cu un zâmbet vag și intră în camera ei.
Mama suspină, se întoarse în sufragerie și zise:
"A sosit și sărbătorita. Vine imediat, se schimbă".
Doru se ridică și fugi înspre camera Iulianei. Apasă pe clanță dar ușa nu se deschise. Doru rămase lângă ușă ascultând cu atenție orice zgomot dinăuntru.
Iuliane era fericită. De ce? Pentru că știa că făcuse o treabă bună. ".... o treabă bună. ." zise ea încet. Lui Doru nu-i scăpară aceste cuvinte. Iuliane luă o rochie din dulap, o strânse în brațe și începu să valseze prin cameră. Un simțământ necunoscut o cuprindea în acea clipă. Simțea că plutește. Deodată Doru auzi un zdrăngănit. Înregistra totul. Înăuntru, Iuliane se lovise de birou și dărâmase un coș cu lucruri mărunte. Acest incident o readuse la viața și își puse rochia. Își trecu pieptănul prin părul lung și mătăsos. Mai aruncă o ultimă privire în oglindă. Recunoscu că nu arăta rău... Avea ochi mari, cu gene lungi, ușor îndoite în vârf. Părul blond cădea de-o parte și de cealaltă a capului încadrând o față perfectă. Avea buze mici și subțiri, și obrajii îi erau aprinși de emoție. Se simțea cea mai fericită fată din lume. Știa că unicul scop pentru care luptase se îndeplinise. Ah!, ce frumoasă era viața!
„Iuliane!”, strigă Doru de afară, impacientat de liniștea dinăuntru.
„Vin, vin Doru!”
Vocea ei părea caldă și neobișnuit de binevoitoare. De obicei, l-ar fi concediat pe micul spion cu un "lasă-mă-n pace", acru. Doru rămase surprins. În sufragerie, mica petrecere se afla în toi. Lumea glumea, râdea și se simțea bine.
Domnea acea intimitate dintre adulți, specifică orelor de după ce copiii sunt trimiși la culcare. Intrarea Iulianei opri discuțiile. Doru venea în spatele ei, ca un mic paj, demn, cu buclele lui șaten, demn de înfățișarea tinerei sale prințese. Iuliane avea cincisprezece ani și familia ei n-o mai văzuse așa. Desigur, mergeau cu Iuliane la film, la teatru, la operă. Însă acum Iuliane arăta altfel. Fericirea se putea citi pe fața ei.
"Uhu, invitata noastră de onoare, domnișoara Iuliane! Fii binevenită la modesta noastră masă, înaltă prințesă", glumi unchiul, Iuliane făcu câțiva pași, foarte nobilă, apoi fugi în brațele mamei sale și după sughițuri și suspine de bucurie, reuși să zâmbească și să spună:
"Mamă, ai o nouă fată în fața ta. Am aflat rezultatele! Am intrat la examen!"
Câteva minute ținu liniștea. Apoi toată familia izbucni în cor, strigând: "Felicitări!" și venind să o pupe pe Iuliane. Însă ea nu mai era atentă la nimic. Iuliane rămăsese, în ciuda celorlalți, în continuare singură cu fericirea ei.
Ioana Ștefănescu, IX-B