Julia

Floarea tinereții mele a fost ea, Julia. Eram înconjurat de prieteni, dar mă gândeam numai la ea atunci când a trebuit să plec spre infinitul rece și întunecat, fără să știu dacă mă voi mai întoarce vreodată, fără să știu dacă nu voi rămâne și fără mine.
Adevărul este că acum nu mai voiam să o părăsesc pe Julia. Mai demult, pe când nu mă simțeam atât de singur fără ea, am plecat de multe ori spre spațiile cosmice, animat, firește, de entuziasmul exploratorului. Trăiam atunci înflăcărarea specifică tinereții, ce-și vede împlinite idealurile adolescentine; și-mi amintesc cum visam la călătorii interstelare, contacte cu alte civilizații, aventuri spațiale... Poate pentru că văzusem prea multe filme SF de slabă calitate.
De altfel, cea dintâi călătorie cosmică nu m-a dezamăgit. Am fost chiar entuziasmat când m-am trezit înconjurat de acel negru mat, punctat ici-colo de câte un grăunte de lumină, deși era prima dată când o părăseam pe Julia. Firește, n-am trăit nici una din aventurile imaginate de mintea mea înflăcărată de adolescent, dar am fost realmente interesat de misiunile concrete ale expediției, care n-a fost nicidecum o vacanță, cum mă asigurau colegii rămași la sol. Dar, pe măsură ce trecea timpul și când am avut răgazul unei decantări a impresiilor, am început să-mi dau seama, că în mine trăia un sentiment pe care nu-l bănuisem și care s-a transformat în cele din urmă, într-o dragoste nebună pentru Julia. Doream să revin cât mai curând acasă, începusem să fiu nervos și mă străduiam din răsputeri să nu observe nimic ceilalți colegi de zbor. Dar dorul de Julia devenea din ce în ce mai puternic și cu greu am reușit să scap de gândurile cele mai negre ce începuseră să mă obsedeze în ultimele clipe ale călătoriei.
Cu timpul, odată cu alte asemenea misiuni, dragostea pentru Julia devenea tot mai intensă, iar trebuind să o părăsesc încă o dată eram cuprins de o presimțire ciudată, un fel de teamă, de nesiguranță, pe care nu mi le puteam explica. Nu le-am dat însă importantă, gândindu-mă că e vorba de aceeași teamă de a nu o pierde pe Julia. Teamă nejustificată, desigur - îmi tot spuneam – pentru că aveam încredere în omeni și în puterea rațiunii lor.
S-a întâmplat însă un lucru ciudat. La înapoiere, pe măsură ce reveneam spre casă, am observat un fenomen cosmic neașteptat: mii, zeci de mii de fluturi de lumină ce au izbucnit dintr-o dată ca dintr-o uriașă floare incandescentă. De ce oare primul meu gând a fost atunci că asist - martor neputincios - la o monstruoasă înmormântare?
Târziu, mult mai târziu - interval care, în realitate, s-a comprimat poate în minute - atunci când mi-am revenit în fire am înțeles. Planeta mea, planeta spre care mă îndreptam cu tot dorul ființei mele, nu mai exista. Se pulverizase în acea puzderie de stropi de lumină - așa le văzusem eu de departe. De ce? Când? Cum? Sunt întrebări la care nu pot răspunde. Poate prea marile arsenale militare...
Am rămas mai departe în nava mea spațială, în singurătatea mea copleșitoare, în infinitul rece și trist, doar cu speranța că acest cumplit avertisment va fi înțeles. M-aș fi putut duce pe una dintre numeroasele noastre colonii spațiale. Aș fi fost, desigur, bine primit. Nu mă puteam însă desprinde de imaginea acelei flori ucigașe și monstruoase și am preferat să străbat spațiile galactice – până când nava va rezista - pentru că voiam să mă dizolv în neant cu amintirea Juliei, a neasemuitei ei frumuseți, a dragostei mele, pe care n-am știut să o apăr, pe care n-am știut să o salvez.
Julia era planeta mea...