Pseudo-Lovestory

În spate suntem numai noi. Eu și cu ea. Sau poate e un el. Pentru mai multă simplitate o voi numi "ea". In orice caz ne delectăm unul cu altul. Nu știu dacă și ea sa delectează cu mine, dar, oricum, eu mă delectez cu ea.
În jur e restul. În jur e clasa, clasa asta mare și plină. Sau poate că nu e plină. Poate că e plină numai fizic. Poate că ceea ce umple cu adevărat o clasă lipsește. Da, în clasa asta lipsește ceva nedefinit, dar foarte important: lipsesc sentimentele. Acum reușesc să-mi dau seama și cu ce seamănă clasa: clasa mea seamănă cu un autobuz. Nu ca formă, bineînțeles, dar conținutul ei nu se deosebește cu nimic de conținutul unui autovehicul al ITB-ului.
Poate de aceea îmi place să-mi contemplu și colegii ca și pe pasagerii dintr-un autobuz, din spate, din locul din care nu-și mai pot ascunde slăbiciunea, lipsa de interes abil mascată în mod normal devine clar, poate chiar prea clar vizibil! Ceea ce altfel ar fi doar apăsător, începe să apară uneori amuzant.
Dar parcă se aud niște pași. Repede, îmbracă-ți figura de elev disciplinat, silitor. Ridică ochii, nu, nu te grăbi; încet, nevinovat, ca și cum n-ai avea nimic de ascuns, îndreaptă-ți ochii spre cel ai cărui pași, într-adevăr i-ai auzit. Se apropie, nu prea încet, nu prea repede, așa cum îi stă bine unui profesor. În același timp însă acoper-o pe ea cu un caiet pregătit din timp la îndemână.
Pașii se apropie, trec pe lângă mine și se îndepărtează. A trecut. Pot s-o dezvelesc iarăși, să mă îmbăt iarăși cu parfumul ei. Și brusc, nu mă mai simt singur, nu mă mai sufoc, nu mai contemplu. Încep să trăiesc, să respir, să uit împreună cu ea.
În spate suntem numai noi. Eu și cu cartea mea. Sau poate e un el. Mai degrabă poate e și un el și o ea, amestecați, întrepătrunși, sfătuind, mângâind și ajutând.
În spate suntem numai noi. Și poate că în toată clasa importanți suntem numai noi. Fiindcă noi ne iubim. Nu știu dacă și ea mă iubește, dar, oricum, eu o iubesc.


Dan Segal - X. A