Stan și Bran: doi copii mari

Au trecut aproape 60 de ani de la apariția primului film realizat de tandemul Stan Laurel și Oliver Hardy și fiecare nouă generație de spectatori se lasă la rândul ei cucerită de năzbâtiile năstrușnice ale acestor 2 copii mari, de doza imensă de candoare și înduioșătoare neajutorare cu care cei doi înfruntă imperturbabili vicisitudinile sorții și ale lumii înconjurătoare. În 1928, Clyde Bruckman a regizat unul din succesele inițiale ale cuplului Laurel și Hardy, și anume „Leave’m Laughing”, un tur de forță realizat, ca multe alte filme ale celor doi, pe baza câtorva foarte simple și umane gaguri.
La început, Stan și Ollie inhalează întâmplător gaz ilariant. Ies râzând în stradă și acolo, cu Fordul lor, o rablă nenorocită, demodată, intră în traficul circulației. Are loc un ambuteiaj, pe care l-au provocat chiar ei, cauza fiind neputința lor de a-și stăpâni râsul. Îi oprește un polițist arțăgos, interpretat de Edgar Kennedy, care se consideră ultragiat de râsul lor prostesc. Râsul se amplifică, se propagă și filmul se încheie cu sucombarea întregii străzi într-un paroxism de veselie pură, râsul este o Niagară în miniatură, curge în năvalnice cascade.
Filmul „Angora Love”, („Idilă cu o capră”), are la bază un singur element tematic și nu unul care să stârnească admirație: o capră.
„Mă pusese naiba să dau caprei o prăjitură, spune Stan, și ea tot vrea să-i mai dau, așa că se ține scai de noi. Încercăm în fel și chip să scăpăm de ea, imposibil. Ne ascundem, mergem dea îndărătelea, ne deghizăm. În zadar. În cele din urmă luăm capra în camera noastră, fiindcă se răspândise zvonul că biata capră fusese furată și ne temeam că vom fi arestat ca hoți de capre. În cameră au loc tot felul de întâmplări. Capra mănâncă tapițeria mobilei și între altele, pantalonii lui Bran. O îmbăiem, o culcăm cu noi în pat și avem necazuri cu proprietăreasa din cauza ei. Mai târziu, când au apărut filmele sonore, am realizat o versiune pe aceeași temă, dar am înlocuit capra cu un cimpanzeu. A fost filmul „The Chimp”, ( „Cimpanzeul", 1932) una dintre cele mai amuzante comedii ale noastre.”
„De ce fetelor le plac marinarii” este foarte important prin aceea că Bran a întrebuințat aici pentru prima dată unul dintre cele mai de durată și hazoase trucuri ale sale, răsucirea cravatei.
Mergând pe punte, aude zgomot dintr-o cabină. Deschizând ușa, se trezește cu o găleată de apă aruncată pe față. Nu mă așteptam la una ca asta chiar în acel moment, recunoștea mai tîrziu:
„O secundă sau două am rămas zăpăcit, habar nu aveam ce să fac mai departe. Aparatul continua filmarea, știam că trebuie neapărat să fac ceva și m-am gândit să-mi șterg nasul cu cravata udă leoarcă. Tocmai îmi ridicam cravata spre nas, când, brusc, mi-am dat seama că gestul ar fi cam de prost gust. Câteva doamne ne priveau. Așa că mi-am agitat cravata cu un gest de joacă copilărească, în chip comic, pentru a arăta că eram în încurcătură.”
Cu ocazia aceluiași film s-a mai născut și o altă idee a lui Hardy.

„Este un fapt”, spunea el, „că în aceeași secvență, în aceeași scenă, imediat după răsucirea cravatei, trebuie să par foarte disperat. Așa că am privit direct spre aparatul de filmat cu o expresie de silă. Aparatul a continuat filmarea și astfel am plăsmuit privirea lungă silnică și reprobatoare către aparatul de filmat.”
Un alt truc este folosit pentru prima oară în filmul „The Perfect Day”, ( „O zi minunată”, 1929), despre care periodicul „The Film Exhibitor Herald” vorbește cu admirație:
„Într-o scenă, Hardy îl pocnește pe Laurel în cap cu un cric de automobil și izbitura răsună ca zgomotul unei nicovale lovite de un ciocan de 12 livre, 5,443 kg. Este cel mai comic efect realizat până acum.
Subiectul filmului „Pozne aeriene” poate fi relatat în câteva cuvinte: Construirea unei antene. Basil Wright, eminentul regizor documentarist, descrie astfel performanța realizată:
„În acest film, Hardy se străduiește să-și monteze o antenă de radio pe acoperișul casei și de cel puțin 5 ori cade de pe acoperiș într-un bazin cu apă în care înoată pești exotici. De fiecare dată se realizează o altă variantă a gagului și în montaj, căzătura finală ne este sugerată printr-un zbor de pasăre și zgomotul unei puternici împușcături de apă. O realizare de care chiar ar fi fost mândru.”
Fără îndoială perioada 1931-1933 a fost cea mai rodnică în activitatea lui Laurel și Hardy în domeniul filmelor de scurt metraj. Unul dintre cele mai bune filme din acea epocă, „Helpmates” („Camarazii”), vădește progres în evoluția personajelor interpretate de Stan și Bran. În acest film găsim un crescendo lent de belele cauzate de diferite pozne prostești, datorită cărora intervin necazuri după necazuri, culminând cu o fantastică explozie. Din neglijență, Stan face să sară în aer casa lui Ollie. Copleșit, incapabil să mai nutrească gânduri de răzbunare, Ollie stă pe căpriorii acoperișului smuls al locuinței sale. Cu ton împăciuitor, Stan îi spune:
„Ei bine, nu cred că aș mai putea face ceva pentru tine”.
„Nu”, răspunde Ollie, „și eu cred la fel”.
„Bine, am să mai vin să te văd, spune Stan încurajator.
„La revedere”, răspunde Ollie calm. Stan merge spre ușa de la intrare a casei minate, ușă care, în mod miraculos, rămăsese în picioare. „Ei”, îl interpelează Ollie, vrei să fii bun și să închizi ușa? Aș dori să rămân singur.” Se pornește o bruscă răpăială de ploaie, ultima lovitură a soartei. Cu calm și cu atenție, Ollie îndepărtează câteva scame de pe haine și privește prelung spre obiectivul aparatului de filmat.
Primul film de lung metraj al tandemului, „Stan și Bran contrabandiști”. Cei doi ajung la pușcărie pe motiv că fabricaseră bere clandestin și prima șarjă o vânduseră chiar unui agent.
Inegalabilul Finlayson este profesor și ține cursuri de reeducare a pușcăriașilor. După obișnuita lui aruncare cruciș a ochilor, Fin își începe lecția.
Fin: De câte ori intră 3 în 9?
Stan: De 3 ori.
Fin: Bravo!
Stan: Și mai rămân 2.
(Ollie râde zgomotos)
Fin: De ce râzi?
Ollie: Nu mai rămâne decât una.
(Fin accentuează și mai puternic privirea crucișă.)
Fin: Bine. Acum spune literele cuvântului: „acul”.
Ollie: A-C-U-Î-L
Fin: Nu există litera „î”
Stan se ridică în picioare indignat.
Stan: Este un ac îndoit.
Reacția viguroasă a lui Finlayson la această replică îl face să iasă din câmpul de vizibilitate al aparatului de filmat.
Ca și în alte filme precedente, cele mai bune momente din „Prostănacii” sunt realizate când predomină pantomima. Este tipică o scenă în care cei doi sunt obligați să mănânce un dejun compus din sfoară, curea, din praf de talc de copt și zeamă de tutun; de fapt, chiar ei pregătiseră acest dejun cu cele arătate (în loc de spaghete, slănină, biscuiți și cafea) pentru a-l servi „ticălosului” din film, care îi ținea în captivitate, cei doi sperând astfel să-l dea gata. Peripețiile procesului de înghițire și încercările lor de a fi amabili cu toate accesele de greață sunt minunat de expresive.
Tandemul Laurel și Hardy a creat timp de 29 de ani, filme de neuitat. Și în tot acest timp gagurile lor de bază nu au fost multe, rămânând de fapt cam aceleași. Este, evident, o însușire fundamentală – poate fi ea denumită spirituală? – cea care i-a menținut atâta vreme în afecțiunea publicului, o însușire depășind simpla singularitate a aspectului lor fizic, abilitatea lor pantomimică și gagurile lor izbutite: este un element care străbate întreaga lor operă și constituie gloria lor inerentă: inocența.

Mihaela Sîrbu