O greșeală fatală și o prietenie salvatoare

În 3 ianuarie 1958, profesorul Saftu, pe vremea când lucra la radio și deja devenise o personalitate în rândul elevilor și al profesorilor pasionați să asculte sau să participe la „Drumeții veseli”, îi scrie profesorului său din liceu. Îi mulțumește acestuia pentru tot ce a învățat de la el, recunoscător pentru ce a devenit și pentru felul în care predă acum. Scrisoarea este păstrată în fotocopie în dosarul securității, se poate vedea scrisul clar și ordonat al lui Saftu. Am citit-o cu mare emoție și o redau integral, pentru că ea e cheia nu numai a modului de a fi și de a preda al lui Nicolae Saftu, dar și a ceea ce s-a transmis din generație în generație și a ajuns să ne formeze și pe noi: un mod de a gândi, nu o sumă de cunoștințe. Un mod de a înțelege lumea, de a pune întrebări, nu de a primi totul de-a gata, învățat pe dinafară. 

Nicolae Saftu în presa vremii - sursa Arcanum.com

„Mult stimate domnule profesor,

Vă scrie un fost elev, pe care poate l-ați uitat de mult. Îl cheamă Nicolae Saftu și prin 1930-37, era un puști blond cu părul creț, cam nebunatic dar bun la carte. Bunicul său, prof. Nic. Saftu, vă fusese coleg de catedră.

Puștiul de atunci este acum chel și se află profesor de filosofie de 11 ani la Liceul Sf. Sava. 

Deseori vorbesc cu colegii mei despre foștii noștri dascăli și mai ales de dvs. De la dvs. am învățat câteva lucruri ce stau la baza activității mele de om și de profesor.

Mai întâi, dvs. m-ați învățat să scriu, să scriu corect și asta e mare lucru. Apoi am învățat că un profesor, indiferent ce predă, trebuie să fie un om cu o cultură multilaterală, așa cum sunteți[1] dvs.

M-ați învățat că o digresiune de la lecția propriu-zisă în domeniul vast al culturii umane este mai prețioasă de multe ori decât lecția însăși, ținută după buchia programei. Tot de la dvs. am învățat să stimulez fantezia elevilor și să apreciez creația personală.

În sfârșit, lista tuturor lucrurilor pe care le-am deprins, fără să-mi dau atunci seama, de la dvs., este lungă. 

Pentru toate acestea și pentru dragostea de cultură pe care mi-ați sădit-o în suflet, vă mulțumesc din toată inima și vă voi rămâne pururea recunoscător.

Cu tot respectul și dragostea, vă salută prof. Nicolae Saftu

PS: Dacă doriți să-mi auziți vocea, deschideți aparatul de radio în fiecare duminică la ora 18:00.

Scrisoarea îi este adresată profesorului Ilie Constantinescu din Caracal și este trimisă, cum spuneam, în 3 ianuarie 1958. Dacă îi căutați numele, veți descoperi un mare om de cultură, care a adunat o impresionantă colecție de cărți și de obiecte, donată apoi de fiica lui municipalității, pentru muzeul orașului: 2.200 cărți, 134 tablouri și fotografii, 478 vederi, 2.050 ziare vechi, 362 monede austro-ungare și germane, 61 bancnote românești și străine vechi, scrisori, afișe, reclame, costume naționale, obiecte de ceramică daco-romană, arcuri, săgeți, scuturi, etc. 

Profesorul Constantinescu îi răspunde fostului elev, cu multă căldură, dar și cu multă atenție.

„Dragă tov. Saftu, Am primit plăcuta surpriză la 19 ianuarie curent.” 

Datarea simt că e un mesaj subtil. Subliniază că unei scrisori, de la București până la Caracal, i-a luat mai bine de două săptămâni ca să ajungă... Putea fi, în parte, vina sărbătorilor, a începutului de an. Dar cine poate crede că e nevoie de atâta timp ca o scrisoare să străbată o distanță de aproximativ 200 de kilometri, pentru care îți trebuie doar câteva ore cu mașina sau cu trenul?! Chiar dacă se înzăpezește! Îmi imaginez emoția cu care bătrânul profesor a primit acest mesaj, după ani de zile de tăcere. Cum a dorit să-i răspundă repede, cu bucurie. Așezat printre colecția lui impresionantă de cărți, aproape de soba caldă, începe să scrie. Dar probabil rupe foaia și scrie din nou. Mai așteaptă puțin. Nu, nu i se va adresa elevului așa cum acesta i s-a adresat lui. Nu îi va spune „domnule”. Nu îi va spune nici pe nume. Îi scrie: Dragă tovarășe Saftu! Rece, aproape impersonal. Sau dimpotrivă, cu mare grijă, vrând să-i atragă atenția. Nuanța e poate greu de sesizat pentru cei care nu au trăit epoca, dar e extrem de relevantă. E un răspuns conform cu cerințele partidului, unde nu mai există domni, doar tovarăși! Mesajul care continuă e scurt, cald, la obiect. Totul fusese zis, de fapt, în prima propoziție. E un fel de a spune: ai grijă ce scrii! Ai grijă ce spui. Ești urmărit. 

„Îmi pare bine de amintirile tale de la bunul coleg N. Saftu și familia lui.

Mulțumesc de amintirile de care sînt foarte măgulit.

Eu, retras din lume, citesc și scriu pe cât mai iartă puterile la 83 ¼ ani lângă soba caldă.

Am ascultat și voi asculta la radio pe cât voi mai putea.

Salutări familiei Saftu.

Al dumitale cu toată dragostea. 1958, Ianuarie 25, Caracal, I. Constantinescu”

Tot ceea ce spunea Saftu era într-adevăr atent urmărit. Oameni din umbră pândeau doar o singură greșeală ca să-l îndepărteze. Făcea deja mult prea multe valuri cu emisiunea lui...

Gabriel Liiceanu descrie ce însemna pentru un elev participarea la un asemenea concurs, în direct, în Scrisori către fiul meu. Acum, poate numai cele mai renumite și provocatoare concursuri de televiziune fac asemenea audiență și dau emoții asemănătoare.

„Când am ajuns pe Batiștei, sala gemea de lume: elevi gălăgioși de la cele două licee, profesori, părinți, echipe ale radiodifuziunii... În sala capitonată cu catifea vișinie domnea un zumzăit continuu, care creștea și scădea în valuri. Am privit scena cu cortina ridicată și cu trei microfoane instalate în centru, cel din mijloc, înălțat cu câteva palme, dominându-le pe celelalte două. La gândul că în curând mă voi afla acolo, gura a început să mi se usuce.”

Emoția îl domină, dar se luptă cu ea. Pasionat de tema studiată răspunde la primele provocări, e întrebat dacă merge mai departe, decide să continue, rămânând în competiție cu adversarul lui, Ștefan. Ajunge la ultimul tir de cinci întrebări. Gabriel Liiceanu așteaptă cu sufletul la gură.  Amândoi erau la egalitate, înainte de ultima întrebare care i-ar fi putut departaja. Răspunde, examinatorul îi depunctează pe amândoi, iar ambele echipe termină concursul la egalitate, primind bicicleta și excursia. Până astăzi, Liiceanu crede că examinatorul a greșit, că el a răspuns corect și a fost depunctat pe nedrept. Poate e așa sau poate nu. Poate Saftu chiar era câteodată arogant și imposibil... Sau poate emoția concursului era mult prea greu de îndurat pentru un elev confruntat pentru prima oară cu o examinare în public, cu o miză atât de mare. Și putea greși fără să-și dea seama.

Lui Nicolae Saftu i s-a reproșat modul de evaluare în emisiunea din 5 ianuarie 1958. Mai mulți ascultători i-au scris la redacție, mai degrabă anonim, din diferite colțuri ale țării, reproșându-i atitudinea părtinitoare în evaluarea uneia dintre concurente. Poate a greșit. Sau poate pur și simplu, examinatorul nu a estimat bine emoția concurentei și a pus-o în dificultate, mai mult decât era cazul. Ar trebui ascultată acea ediție, dacă mai există, ca să încercăm să înțelegem cum a fost. Deși, chiar și-atunci ne-ar lipsi imaginile, care ar putea spune o altă poveste. 

Dar pentru cei care au semnat reclamațiile anonim, legat de emisiunea din 5 ianuarie 1958, problema era alta: eleva era evreică... Securitatea deschide un nou dosar: „Drumețul”. Sau poate era deja deschis... Altfel cum ar fi fost oprită și fotocopiată  de Securitate o scrisoare a lui Nicolae Saftu către profesorul din Caracal chiar atunci, cu două zile înainte de emisiunea care i-a fost fatală? Coincidența mi s-a părut stranie. De când îl pândeau să facă un pas greșit? 

Ilie Constantinescu se stinge din viață în 10 februarie 1960. Câteva luni mai devreme, Saftu era dat afară de la radio, mutat de la liceul Sava unde preda filosofia și trimis ca profesor de limba română la Școala medie 21, liceul german de fapt. E o perioadă în care, după ce a fost îndepărtat de la emisiune, Saftu se așteaptă să fie dat afară și din învățământ, bănuind că repercusiunile nu se vor opri. Câteva luni mai târziu, în 13 septembrie 1960, acest lucru se și întâmplă. Saftu dispare de la școală, cu două zile înainte să înceapă cursurile. Era o zi de marți. Cu o zi înainte participase deja la o primă ședință cu cadrele. Sursa “Anghel” se miră că profesorul nu mai vine în cea de-a doua zi. Două săptămâni mai târziu, încă nu se știe unde se află și de ce a dispărut. 

Poate că acesta e momentul despre care a auzit vorbindu-se fratele meu: momentul când Saftu a fost „săltat” de Securitate, primind decizia de scoatere din învățământ. Din dosarul C.N.S.A.S am aflat că a fost trimis să lucreze la o cooperativă agricolă. Doar că nu a rămas mult timp acolo. Norocul profesorului a fost într-adevăr faptul că un an de zile îl avusese ca elev pe Jean Maurer. Iar copilul a vrut să-i vină profesorul înapoi. Așadar, Saftu este adus înapoi, probabil așa cum spune legenda urbană, coborând în fața școlii dintr-o mașină neagră...  Dar poate că nu era cea a Securității, ci chiar a primului ministru! 

Se pare că și legenda aflată de la mama își află sâmburele de adevăr câțiva ani mai târziu. La fel cum și povestea pe care o știa Mihai Zamfirescu își găsește justificarea. Saftu devine cu adevărat un apropiat al lui Ion Gheorghe Maurer. Merge cu el și cu doamna Maurer la pescuit. Securitatea e deranjată, dar nu are ce face! Nici măcar nu mai poate să-l recruteze ca agent. În 19 iulie 1962 apare o propunere de recrutare, „dar se renunță deoarece era în relații de vizită cu tov. Președinte al Consiliului de Miniștri.”  La intervenția primului ministru, profesorul Saftu primește și un apartament pe Bd. 1 Mai, unde se mută în 1963. În 1965, este rechemat la radio, unde începe să colaboreze la emisiunea „Cine știe câștigă”. În 1966, se reia emisiunea „Drumeții veseli”, dar nu i se mai dă ocazia să fie examinator. Sursele informează mai întâi despre bucuria lui că își reia locul de muncă la radio, apoi, treptat, lipsa de entuziasm pentru emisiuni și intenția să rămână doar profesor. În martie 1967 el ar fi declarat că „emisiunea Drumeții veseli a murit pentru că nu mai are priză la public, reluarea ei nu a însemnat și reafirmarea sa.”

De acum însă începe povestea Revistei 2000. Iar despre cum apare ea în vizorul Securității, citiți în următorul articol.