Revista 2000 în vizorul Securității

Într-un munte de note informative despre Nicolae Saftu, profesorul de limba română de la Liceul German între 1960-1980, am căutat să aflu și dacă Revista 2000, înființată de el în 1968, a intrat în vizorul Securității. Nu prea mult, dar nici nu a trecut neobservată. În dosarul profesorului e menționată de trei ori. O dată, în octombrie 1973, când secretarul de redacție, Andi Brenner, rămâne în străinătate după o excursie cu ONT-ul. A doua, când i se cere să modifice un citat din articolul de fond, dar Saftu preferă să-l elimine cu totul, iar a treia, când o anchetă făcută printre elevi face mai multe valuri decât trebuie.

Despre eliminarea articolului de fond, nota informativă este chiar amuzantă:

4. aprilie 1975: 

„Despre Saftu Nicolae, sursa ne-a relatat că au avut o discuție pe baza unui articol de fond ce urma să apară în revista școlii. Era vorba despre un articol despre preocuparea PCR pentru tânăra generație, care avea ca motto un citat din Engels (ceva cu divinitatea), probabil la o interpretare eronată. Sursa a fost pentru înlocuirea acestui motto la care Saftu a răspuns prin a scoate tot articolul, rămânând revista fără articol de fond. La sugestia nevoii de a da un citat din documentele partidului nostru, Saftu a răspuns că „el nu are de-a face cu partidul”.

Povestea cu ancheta școlară este însă cea mai simpatică. În primul rând, pentru că nu am fost foarte atentă cine a lucrat la acel articol. Amuzat, Robert Chummy Schwartz citește textul din revistă, pe care i-l semnalez că a intrat sub lupa Securității. Iar el mă întreabă: dar ai văzut cine semnează? Nu, răspund cumva indiferentă. Cum aș fi putut să-i cunosc pe elevii mai mari? E Dan Berlogea! Nu e fratele tău? Ba da! Era chiar el! Nu m-am putut abține să nu-l sun imediat să-l întreb dacă își mai aduce aminte. De întrebările de atunci? Nu, îmi spune el. Dar știe sigur că nu era nimic politic. El și încă o colegă au vrut să afle ce părere au elevii despre școală. Erau întrebări simple, chiar banale. Care dintre metodele de predare vi se pare cea mai eficientă? Care dintre disciplinele studiate acum în liceu le considerați cele mai importante pentru viață? Unde credeți că se țin orele cele mai eficiente?  Nici răspunsurile nu i se par politice. Vorbeau doar despre viața lor de elevi. Securitatea nu a fost însă de aceeași părere. Mai ales unul dintre răspunsuri a făcut valuri.

„De exemplu, la pagina 35, se spune la rubrica ancheta „notați două din actualele obstacole în calea legăturii școlii cu viața”. La această problemă, 80% din 75 de elevi întrebați au răspuns că e „imposibilitatea școlii de a satisface pasiunile și preocupările individuale ale elevilor”. Cu o lună în urmă, înainte de a trimite materialele la tipărit, dir. adj. Fleșariu a făcut unele observații la articolele pregătite. La care Saftu ar fi spus în asemenea condiții să publice numai poezii ale elevilor din clasele mici, poezii simpliste care nu ridică nici o problemă. (cam în felul versurilor: „foaie verde și-o lalea…”)”

Repet: 80% din 75 de elevi întrebați au considerat că un obstacol în calea legăturii școlii cu viața este „imposibilitatea școlii de a satisface pasiunile și preocupările individuale ale elevilor”! Întrebările poate nu erau politice, răspunsul însă a fost, cu siguranță! Iar profesorul Saftu l-a publicat.

Un profesor de care nu te poți despărți

Nicolae Saftu cu absolvenții anului 1970

Profesorul a ținut mereu spatele elevilor. Iar ei l-au iubit. Într-o scrisoare trimisă în august 1980 de un fost elev, plecat în Statele Unite, acesta îi mulțumește pentru felul în care l-a format. Datorită lui, spune el, a intrat la Harvard.

„Ați fost primul profesor care a reușit să deschidă un orizont, în loc să predea materia. Și acesta cred că e lucrul cel mai de valoare în viața unui om. Abia când am terminat universitatea la Harvard, mi-am dat seama că ceea ce îți dă o educație bună, este un fel de a gândi, nu date și nume. Parafrazând din cuvântarea de închidere: Educația este tot ceea ce rămâne când uiți tot ceea ce ai știut!”

O altă scrisoarea, câteva luni mai târziu, e trimisă de patru foști elevi, care se întâlnesc întâmplător la Paris într-un „bistrot” și deapănă amintiri. E decembrie 1980. Se apropie Revelionul. E 1 noaptea. Și se hotărăsc să scrie. Unul după altul, aștern câteva gânduri, își înghesuie emoțiile pe aceeași foaie, scriindu-i fostului profesor, urându-i la mulți ani. Deși sau tocmai pentru că toți patru știu că cel căruia îi trimit aceste urări este grav bolnav, internat în spital cu un cancer galopant. Reproduc două dintre epistole, cu acordul celei care a pus la poștă scrisoarea: Irina Du Bois.

Dragii mei, mult stimate domnule Profesor,

Cred că este inutil să vă explic despre ce este vorba, cred că ați înțeles: o întâlnire extraordinară, „au sommet” la Paris, între 4 adulți pe care viața i-a răspândit în aproape toate colțurile lumii și care acum 20 de ani, copii, certându-se, împăcându-se și iar certându-se au avut norocul de a fi elevii Dumneavoastră: Printr-o coincidență fantastică (Irene a câștigat un voyage de o săptămână în Europa, la un concurs, cumpărând niște oale într-un magazin și eu veneam în interes de serviciu!) ne-am regăsit o seară într-o atmosferă tipic pariziană, într-un bistrot tipic parizian și noi, veseli și excitați, depănând amintiri până la 1 noaptea. Am retrăit – pentru foarte scurt timp, din păcate – o atmosferă uitată de mult, făcută din intimitate, încredere, tandrețe și stimulant intelectual. Parcă este mai ușor – cum spunea Irene, de a construi un pod peste 20 de ani decât de a încheia prietenii adevărate.

Am vorbit bineînțeles mult despre Dumneavoastră – fiecare împrospătând memoria celuilalt cu alte povestiri – și cu ocazia lui 1981 vă dorim din inimă cu toții la amândoi „La mulți ani!” Anul nou să vă aducă mai ales multă sănătate și împreună cu voia bună și din nou plimbări la Șosea.

Vă îmbrățișez cu mult drag, Ina 

Fragment-fotocopie a celor 4 absolvenți, care-i scriu profesorului de Crăciun 1980.

Stimate Domnule Profesor, 

Nu am avut timpul și nici curajul să citesc încercările epistolare ale Adei și ale lui Alex, bănuiesc că m-ar năpădi complexele. Acum e un eveniment căruia cu greu îi sesizez realitatea; într-o cârciumă pariziană împrejmuită de aceste splendide personaje care mi-au populat și îmbogățit copilăria. Și bănuiți cam care ne-au fost subiectele de conversație: amintiri... evocarea persoanelor care și-au lăsat amprenta în întreaga noastră formare de mai târziu. – Desigur, dl. Saftu ocupă un loc remarcabil în această galerie. Nu știu ce ecou pot avea gândurile și sentimentele de dragoste duioasă și recunoștință exprimate de niște foști „vechi” elevi, în sufletul unui „vechi” și experimentat profesor, cred însă că peste  niscai... să zicem, vreo 35 de ani m-ar bucura foarte mult să recepționez asemenea gânduri de la foștii mei elevi. Actualmente sunt profesoară la Haifa, în Israel.

Cu multă stimă, Irene

La începutul anului 1981, mai precis în 2 februarie 1981, profesorul Nicolae Saftu se stinge din viață. Dar povestea nu se termină acolo… Cumva, același lucru pe care el l-a spus profesorului său, Ilie Constantinescu, i-a fost spus și lui Nicolae Saftu de elevii lui, care au ajuns să fie profesorii noștri. Bianca Știubea, născută Pelz, cea care a fost redactor șef în cele trei situații în care revista a intrat sub lupa Securității, ne-a călăuzit pe noi, în anii 1980, provocându-ne să scriem, să punem întrebări, să citim, să căutăm răspunsuri... Chiar dacă nu puteam publica. A fost un cerc literar întins de-a lungul a câtorva ani, care ne-a format pe viață. Așa s-a născut revista noastră:  Revista 2000 „care n-a mai fost”... Dar care ne-a ajuns din urmă, ieșind dintr-o cutie unde a fost păstrată de un alt profesor, care a simțit că acolo se ascunde o comoară: Robert Chummy Schwartz.

Pe Saftu nu l-am întâlnit, de fapt, niciodată. Doar l-am văzut, de departe, trecând prin curtea școlii. 

Nicolae Saftu, profesor de limba română și Constantin Ottescu, profesor de matematică, la o ședință a liceului german din București, anii 1970