Profesorului nostru cu dragoste

În loc de introducere

L-au prins cu o singură remarcă. Una, vehement critică la adresa sistemului. Critica scoaterea elevilor de la ore pentru muncă patriotică, din cauza căreia nu mai făceau școală cum trebuie. Acum râdem cu toții când ne amintim. De orele de practică la câmp, la sortat de ceapă sau cartofi, de plantele medicinale care trebuia să fie culese și predate, de hârtiile și sticlele adunate. Chummy – așa e cunoscut Robert Schwartz, fost învățător, apoi profesor de germană și director al liceului în 1990 – și-a amintit de o serbare cu profesori și părinți, unde un profesor de tehnologie l-a confundat pe un părinte cu un profesor nou venit și l-a întrebat: „Dumneata ce predai?” „Eu? Sticle și borcane”, a fost răspunsul prompt al unui tată de elev de la liceul german din București, în anii 1980. Pentru că despre liceul german din București este vorba. O oază de libertate și de culoare într-o lume cenușie. Rând pe rând, în anii comunismului, s-a numit Școala medie 21, Liceul 21, Liceul de Matematica-Fizică nr. 6 și, în cele din urmă, Liceul Industrial 34. Sub diferitele sigle care anunțau o (de)profesionalizare din ce în ce mai tehnică și industrială, elevii se pregăteau de cele mai multe ori pentru medicină, matematică, arhitectură, arte plastice, literatură, teatru. Asta pentru că aici profesorii – cel puțin câțiva dintre ei –  au fost altfel, iar elevii au prins aripi. Iar el, profesorul de română, a fost cu totul altfel. 

E vorba despre Nicolae Saftu: profesorul de română care protesta împotriva muncii patriotice și a scosului elevilor de la ore. Cel care a înființat Revista 2000 în 1968, revistă a liceului german, pe care a coordonat-o până în 1980. În 1981, s-a stins din viață. Din acel an, revista nu s-a mai publicat.

Legende urbane și profesorul Nicolae Saftu

Despre Saftu circulau zvonuri, devenite legende... De la mama auzisem că a ajuns profesor la “German” fiind cumva retrogradat... Sau, mai precis, dat afară de la radio când s-a și încheiat povestea emisiunii „Drumeții veseli”. Aceasta a fost o emisiune-concurs pentru elevi, concepută și prezentată de Saftu începând din 1957. Reprezentanți a două clase concurau în direct, cu public, pe o tema dată. Participanții pregăteau câteva luni tema, plecând în drumeții, reale sau imaginare, și aprofundând subiectul prin cercetare și lecturi suplimentare. Echipa câștigătoare pleca într-o excursie, iar elevul victorios primea o bicicletă.

La Radio, probabil a deranjat cu ceva și a fost îndepărtat. Dar nici ca profesor nu a fost văzut bine. După un timp, „cadrele” au considerat că Saftu e totuși mai ușor de supravegheat la radio, decât în clase, unde e liber să-i formeze pe elevi după spiritul și gândirea lui. Și au vrut să-l ia înapoi, dar n-au reușit. Elevii se pare că ar fi ieșit de la ore și ar fi făcut grevă ca profesorul lor să rămână în școală. O grevă în comunism? Fabulos dacă s-a întâmplat așa ceva! Dar e genul de știre care trebuie verificată din mai multe surse. Cât era de credibil sau de posibil ca elevii să refuze pe vremea aceea să intre la ore și să-și ceară profesorul înapoi? Ca să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat am întrebat elevi mai vechi, unul fiind fratele meu, iar celălalt, Mihai Zamfirescu, devenit profesor de matematică la aceeași școală. Versiunile poveștilor difereau. Misterul devenea și mai greu de pătruns. 

Fratele meu, Dan, elev și el la liceul german în anii 1970 – el a terminat în 1977, eu, în 1987 – auzise o poveste legată de o grevă a elevilor, dar nu pentru că Saftu ar fi fost chemat înapoi la radio, ci pentru că ar fi fost ridicat de securitate. Era cât pe ce să fie dat afară din învățământ. Sau poate arestat. Nu știa sigur. Nu știa nici dacă elevii au făcut grevă, ieșind în curtea școlii și refuzând să intre la ore, sau doar l-au izolat pe băiatul lui Ion Gheorghe Maurer, prim-ministrul de atunci al României, și nu au mai vorbit cu el, forțându-l să ceară revenirea lui Saftu...

Mihai Zamfirescu, absolvent din 1970, nu crede să fi fost vreodată o grevă și nici ca Saftu să fi fost în vreun pericol. Și-l amintește în poziția de director adjunct, foarte apropiat și apreciat de Ion Gheorghe Maurer, cu care mergea la pescuit. Acesta i-a fost atât de recunoscător pentru felul în care l-a îndrumat, ca profesor, pe fiul lui, Jean, încât a vrut să-l răsplătească. L-a chemat să-l întrebe ce i-ar putea oferi. Saftu nu ar fi cerut nimic pentru el, ci doar pentru școală: o nouă clădire. Și așa, în doar câteva luni, din primăvara în toamna anului 1973, din ordinul primului-ministru s-a ridicat o construcție nouă, iar liceul german s-a mutat în locul în care se află și astăzi, pe strada Cihoschi, aproape de Dorobanți și Piața Romană. Versiunea lui Mihai m-a încurcat și mai tare. 

Ce era adevărat, ce era legendă? Dat afară din învățământ sau prieten al nomenclaturii comuniste, la cel mai înalt rang? Urmărit sau privilegiat? Care era adevărul despre profesorul pe care generații întregi de elevi l-au privit cu admirație? Mi-am luat inima în dinți și am cerut să cercetez dosarul profesorului Saftu la C.N.S.A.S. Un profesor care a învățat elevii să gândească altfel, în plin comunism, trebuia să fi fost ținut sub supraveghere. Iar Revista 2000 a bătut probabil și ea la ochi la un moment dat. Mihai Zamfirescu m-a prevenit totuși să nu mă aștept la o urmărire determinată de faptul că Saftu s-ar fi opus sistemului! După cum auzise vorbindu-se în cancelarie, de la profesorii mai vechi, acesta ar fi avut ceva „tinichele” de mai demult. Poate legături cu legionarii, din tinerețe. Fusese jurnalist, cine știe ce a scris în perioade tulburi, înainte sau după război... O greșeală în trecut îl putea pune presiune. Un pas greșit, acum, îl putea costa scump. Fusese așadar Saftu ținut sub supraveghere? Și dacă da, pentru ce? 

Va urma