Erinnerungen și amintiri

Ozana a făcut Kindergarten și Grundschule la Sibiu, locuia pe strada Călugareni 4. Are niște Errinerungen de atunci, gar nicht viele. Știe cum se numea ihre Erzieherin, Tante Alice, încă simte în nas mirosul de hausgemachten Bastelkleber și are câteva poze de pe la niște Feiern&Feste. Pe Frau Lehrerin de la Grundschule din Hipodrom...nu mai știe cum o chema (so ne Schande! Pentru că tot suntem im Innern einer Klammer, sagen wir auch das: Ozana, acum, consideră că a fi Grundschullehrer/in e cam ca a fi un actor/o actriță care dă un spectacol-recital cu durata de 5 ani – erau DOAR 4, aber neulich sind es 5. Echte Übermenschen sind das...și profii, da). Jedenfalls, atunci Ozana era foarte ocupată să facă Heiratspläne cu Axel, vecinul de alături, la care ajungea prin portița tăiată în gard de bunicul lui Axel, Herr Hedwig (de ce tăiaseră  o portiță cât o ferestruică și nu o poartă adevărată, să nu se mai strecoare acrobatic Frau Hedwig când venea să ne aducă și nouă, în poala ihrer Schürze, Puddingpulver, Kafffffeeeeeeee, Nylonstrümpfe, când primea pachet din Germania, sau Rabarberkuchen, când se cocea rabarbărul?). Doar că Axel (marele mâncător de Vinetebrot), la fel ca toți ceilalți unzählige copii sași  de pe Călugareni, a plecat în Germania și Ozanei war es nicht mehr klar ob sie ihre Haare weiter ganz lang wachsen lassen müsste, weil sich Axel sonst von ihr unerbittlich scheiden lassen würde, oder...nicht mehr.

Fotografie de Edmund Höfer: Deschiderea anului școlar 1973-1974, în Cihoschi

Într-a 5-a, Ozana a venit la Bukarest, pe Năstase Pamfil 18, cam la 10 minute de mers pe jos de Cihoschi 17. S-a trezit dimineața și a auzit de peste gard niște copii care se jucau auf Deutsch. A sărit gardul și, împreună, s-au dus gegenüber, la Dieter und Atzi, cu care s-a dus până în capătul străzii, la Irene, cu care avea să fie chiar colegă de clasă. Capitala micii Germanii de pe Năstase Pamfil era casa uriașă, pustie, dickensiană, locuită de câini, pisici, găini și Frau Hydeck.

Noi, toți cei opt copii, călătoream preț de 10 minute pe jos între Germania din Năstase Pamfil și Germania din Stanislav Cihoschi.

Dar, în foarte scurt timp, Ozana a rămas să călătorească ganz alleine. Nu mai era Germanie pe Pamfil, nu mai era decât în Cihoschi, iar drumul de 10 minute era plin de șanțuri și de șobolani, de unzhälige șantiere – se ridicau blocuri în locul casei cu grădină enormă a lui Frau Hydeck, în locul unei jumătăți de curte a Liceului industrial 34 și între ele, überall.

Nichtsdestotrotz, la capătul acestui drum, pătrundeai, cu deine Gummistiefel pline de noroi, într-un loc unde erai între ai tăi, cu care vorbeai eine Geheimsprache, Dâmbovițateitsch.

In den folgenden Jahren, au fost multe, multe dileme ca cea legată de „ganz lange Haare, oder...nicht mehr”. Ozana avea un mare talent să se împrietenească cu fete și băieți care știau mai bine decât ea că există și o altă Germanie, în care, tatsächlich, nu ajungi în doar 10 minute, dar în care poți să  cumperi gelbe Gummistiefel de fiecare dată când îți crește piciorul (deci nu trebuie ori să-ți krümmen die Zehen, ori să mergi cu niște hässliche Galoschen, singură, prin tonele de Kakalatsch).

Azi, obwohl 10 Minuten+ voneinander entfernt, ceva ne-a ținut și ne ține (fast) alle irgendwie zusammen. Und sicherlich e acolo, pe Cihoschi, o portiță mică în gard, prin care ne putem strecura acrobatic, ținând în poala der Erinnerung an unsere Schulschürze einen Dank an jeden Übermensch  care ne-a predat jahrelang auf (Dâmbovița)teitsch.