Incubatorul unei generații

Am trecut la rândul meu prin câteva redacții de reviste, în timpul comunismului. Știu cum era în anii ‘80, înainte de revoluție, în redacții. Mă lipisem de revista studențească „Echinox”, chiar am reușit să public acolo o proză intitulată „Guvernatorul”. Nu a apărut cu acest titlu. Dar a apărut.

Când am citit textele foștilor elevi de la liceul german din București, am retrăit profund spiritul acelor vremuri. Nu cu nostalgie. Ci cu o emoție ciudată, greu de definit, amestec de furie și încântare. De uimire că ne redescopeream. O generație mai largă, și dincolo de sălile liceului german. Mi-am amintit cum atunci când eram elevă în clasa a X a de liceu, lucrarea mea de la Olimpiada de limba română a ajuns la Securitate. A fost considerată subversivă, contestatară. Au urmat interogatorii și anchete, iar profesoara mea de limba română, sancționată. Dar am continuat să scriu, să trimit texte la reviste prin țară, și regăsesc această emoție alături de elevii de la liceul german, doar că în altă parte și poate în afara unui „cuib”.

Eram tineri. Găsiserăm secretul supraviețuirii, al libertății de gândire și în cea mai neagră dintre dictaturi. Cum s-a putut? Cum a fost posibil să reușim să discernem între adevăr și minciună, între bine și rău când aproape nimeni nu îndrăznea să ni le spună? Ce anume a ținut dreaptă coloana vertebrală a generațiilor de atunci?

Mă întreb acum, citind articolele elevilor din revista care nu a mai apărut, citindu-le poeziile, interviurile: cum au reușit acești copii să respire aerul curat al gândirii libere când în jur plutea duhoarea îmbâcsită a unei dictaturi intrată în putrefacție?  

Chiar și cu experiența de acum, când am trecut de 30 de ani de presă în România, pot doar întrezări câteva explicații. În primul rând mă gândesc la părinți. Ei au putut sădi sămânța curajului și a discernământului. Și mă gândesc la ai mei care mi-au spus, fără ură, tot ce trebuia să știu. Poate că și părinții lor au făcut la fel.

Apoi mă gândesc la profesori. Când eram împreună, la Criț, în tabăra de vară Revista 2000+, Bianca Știubea, care le-a fost profesoară de istorie și redactor șef, îmi mărturisea: „Nu le-am putut preda istoria în stilul ridicol în care mi s-a predat mie, pe date, cronologic. Le-am predat istoria pe sistemul alternativ, al scenariilor contrafactuale. În felul acesta îi provocam să-și imagineze lumea și altfel decât era.”

Elevii au scris și după ce Revista 2000 a fost oprită, ca și cum ar fi apărut în continuare. Era felul lor de a spune, nu ne pasă de interdicția voastră, noi mergem mai departe, noi scriem pentru noi, să rămânem trezi! „Mă interesa mai mult stăruința spirituală a tinerilor decât dacă se publică sau nu”, spune acum profesoara de istorie și fost redactor șef al revistei.

Ce a descoperit profesoara Bianca Știubea când a ajuns să predea în Israel? Că elevii de acolo erau învățați să tolereze foarte bine greșelile. „Nu era o problemă dacă greșeai, dacă greșeam. Corectăm și mergem mai departe cu toții. Iar spiritul acesta al toleranței nu îl aveam acasă, în România. Aici, teama de a greși paraliza. Greșeala era pedepsită, acesta era modelul de societate.”

Mă gândesc că nu poate ieși la iveală curajul dacă nu e provocat, și dacă n-ar fi înconjurat de o mare de lașitate. Copiii de atunci sunt adulții de acum, sunt în mijlocul vieții. Ei au ajuns peste tot în lume și au dat tot ce au avut mai bun. Au continuat să muncească și să gândească în felul lor curajos indiferent de împrejurări. Să schimbe realitatea și pe ei în același timp.

Generația lor, generațiile noastre au trecut prin mai multe epoci istorice și prin cele mai rapide și radicale schimbări de paradigmă. În tehnologie, politică, comunicare, feluri de a trăi. De la tiparul rotativ, în care un linotipist punea literele cu mâna, la era digitală în care stăm de vorbă cu AI și cu prietenul din Japonia la cafeaua de dimineață. Pe oricine astfel de transformări, în mai puțin de 30, de ani l-ar fi dat peste cap. Dar aceste generații începuseră demult antrenamentul pentru schimbare și adaptare. Îl vedem în textele lor subversive, în îndrăzneala versurilor, în tactica camuflării și în duritatea gândirii.

Traversând mlaștina în care trăiam, acești copii au învățat să-și urmeze steaua, să pășească țintind linia orizontului. Iar lectura, cărțile, îi ajutau să viseze, să navigheze. Am descoperit proza scurtă a Isabellei Maier, Bunica, sau pe cea a Ioanei Apostolescu, Alter Ego, din Revista nepublicată - e o literatură matură acolo. Voi le-ați văzut? Și mi-am amintit ce citeam în  anii ‘80: Buzzati, Borges, Kafka... mi-am amintit de toți prietenii noștri de atunci. Cei care alături de părinți și profesori ne organizau Fuga din Egipt.  Vă mulțumim!